Biblia › Planuri de citire › Citire cu comentariu

1. Ziua 1

   La început

   Facerea 1

   Despre carte. Facerea (Geneza) este cartea începuturilor: ale lumii, ale omenirii și ale familiei lui Avraam, Isaac și Iacob. După tradiție, a scris-o Moise. Cuprinde cele mai vechi timpuri și epoca patriarhilor (aproximativ 2100–1700 î.Hr.), în Mesopotamia, Canaan și Egipt. Secțiunile ei se deschid cu titlul ebraic toledoth, „aceasta este istoria”.

   Cuvântul ebraic obișnuit pentru Dumnezeu, elohim, are formă de plural, dar se construiește cu verbe la singular, iar în Vechiul Testament verbul bara (a crea) Îl are întotdeauna pe Dumnezeu drept subiect. „Netocmit și gol” redă expresia tohu și bohu, aproximativ „sălbatic și pustiu”. Cerul este închipuit ca o boltă între ape. Soarele și luna, venerate de vecinii lui Israel, nici măcar nu sunt numite. Ziua evreiască începea la apusul soarelui.

2. Ziua 2

   Șarpele și grădina

   Facerea 3

   Cuvântul ebraic pentru viclenia șarpelui, arum, face ecou cuvântului arummim, „goi”, de la sfârșitul capitolului anterior: bărbatul și femeia erau goi și fără apărare, iar șarpele era viclean. Expresia redată adesea prin „răcoarea zilei” înseamnă cel mai probabil adierea de seară, deși unii o înțeleg ca vuietul unei furtuni care vestește prezența lui Dumnezeu. Numele Eva (khawah) sună ca verbul ebraic „a da viață”. Heruvimii, păzitori înaripați ai prezenței lui Dumnezeu, închid drumul înapoi. În Facerea, a merge spre răsărit înseamnă adesea a te îndepărta de prezența sau de binecuvântarea lui Dumnezeu.

3. Ziua 3

   Potopul

   Facerea 7

   Relatarea datează precis începutul potopului, în ziua a șaptesprezecea a lunii a doua, ceea ce îi dă tonul unei consemnări. Apele vin și de jos, și de sus, desființând hotarele puse în relatarea creației, când apele au fost despărțite și s-a arătat uscatul. Verbul folosit pentru creșterea apelor, „s-au înmulțit”, este același folosit la creație pentru viețuitoarele care umplu pământul. Animalele „curate” în plus erau pentru hrană și pentru jertfa lui Noe, deși legile amănunțite despre hrană au venit mai târziu, la Sinai. Patruzeci este un număr legat adesea în Biblie de încercare.

4. Ziua 4

   Turnul Babel

   Facerea 11

   Povestea se petrece în Babilonia, în sudul Mesopotamiei, unde piatra era rară, așa că zidarii foloseau cărămidă arsă și smoală din bitum natural; Canaanul, în schimb, avea piatră din belșug. Turnul era probabil un ziggurat, un templu-turn în trepte pe care babilonienii îl vedeau ca pe un munte sfânt unde zeii coborau pe pământ. Numele Babel sună ca un cuvânt ebraic care înseamnă „a amesteca”. Capitolul urmărește apoi neamul lui Sem până la Tara, a cărui familie a plecat din Ur, un oraș de seamă al Sumerului, aproape de Golful Persic, spre Haran, un centru comercial la circa 550 de mile spre nord-vest, cunoscut pentru cultul lunii.

5. Ziua 5

   Avram pleacă în Canaan

   Facerea 12

   Avram a ajuns în Canaan, dar a trăit acolo ca un locuitor vremelnic, mutându-și tabăra, pentru că canaaneenii stăpâneau pământul roditor. Stejarul lui More de lângă Sichem era probabil un loc sfânt canaanean: More înseamnă „învățător”, iar crângurile erau adesea locuri sfinte în Canaan. Avram a zidit altare acolo și lângă Betel. Când a venit foametea, a plecat în Egipt, care, udat de Nil, era adesea ultimul ținut lovit de foamete. „Faraon” este un titlu, nu un nume propriu. Faptul că o numește pe Sara sora lui poate reflecta un obicei în care fratele hotăra căsătoria surorii sale. Episodul seamănă îndeaproape cu șederea de mai târziu a lui Israel în Egipt.

6. Ziua 6

   Legământul cu Avram

   Facerea 15

   Fără copii, Avram se temea că administratorul casei lui, Eliezer din Damasc, îi va moșteni averea, cum era obiceiul când un om nu avea fiu; textul ebraic face un joc de sunete între „Damasc” și cuvântul pentru „moștenitor”. Ceremonia reflectă un mod străvechi de a pecetlui un jurământ: animalele erau tăiate în două, iar cel care făcea promisiunea își punea viața chezășie pentru cuvântul dat (compară cu Ieremia 34). Expresia ebraică spune literal a „tăia” un legământ. Cei patru sute de ani de asuprire sunt, se pare, un număr rotund. După cronologia ebraică, ieșirea din Egipt a avut loc în jurul anului 1446 î.Hr., deși mulți învățați o datează în jurul anului 1270 î.Hr.

7. Ziua 7

   Avraam și Isaac pe Moria

   Facerea 22

   Cartea Paralipomenelor identifică ținutul Moria cu dealul pe care s-a ridicat mai târziu Templul din Ierusalim, iar israeliții de mai târziu au citit această poveste în lumina închinării lor de acolo. Numele pe care Avraam îl dă locului, Yahweh-Yireh, înseamnă „Domnul va purta de grijă”; poveștile patriarhilor își fixează adesea ideea principală într-un nume. Legea lui Israel a condamnat mai târziu fără echivoc jertfirea copiilor. Capitolul se încheie cu vești de la Nahor, fratele lui Avraam, din răsărit, în a cărui familie se află Rebeca, viitoarea soție a lui Isaac, și un fiu numit Uz, poate un strămoș al lui Iov.

8. Ziua 8

   Visul lui Iacob la Betel

   Facerea 28

   Iacob călătorește spre nord, la familia mamei sale, ca să-și găsească o soție din neamul lui, cum făcuse mai înainte familia lui Avraam. Isaac îl binecuvântează în numele lui El-Shaddai, tradus de obicei „Dumnezeu Atotputernic”. Cuvântul ebraic pentru „scara cu trepte” (în traducerile tradiționale, „scară”) nu mai apare nicăieri altundeva în Biblie; probabil amintea de rampa sau de treptele unui ziggurat, un templu-turn văzut ca legătură între cer și pământ. Piatra de la capul lui Iacob era probabil mare, pentru adăpost, nu ca pernă. Turnarea de untdelemn peste un lucru îl punea deoparte pentru folosire sfântă, iar Betel („casa lui Dumnezeu”) a devenit mai târziu un important loc sfânt în Israel.

9. Ziua 9

   Iosif vândut în Egipt

   Facerea 37

   Acest capitol deschide povestea lui Iosif, o narațiune continuă, cu un ton diferit de cel al părților anterioare din Facerea. Iosif are șaptesprezece ani și este primul fiu al Rahilei, soția preferată a lui Iacob. Haina aleasă arăta că tatăl său voia să-i dea cea mai mare parte din moștenire; în toată povestea, schimbările de îmbrăcăminte marchează schimbări de statut. Visele erau luate în serios ca mesaje divine, mai ales când se repetau. Frații își pășteau turmele departe de casă: Sichem se află la circa cincizeci de mile nord de Hebron, iar Dotan cu încă circa cincisprezece mile mai departe. Negustorii sunt numiți și ismaeliți, și madianiți; „ismaelit” poate să fi fost un termen general pentru triburile din deșert.

10. Ziua 10

    Iacob și Iosif sunt îngropați

    Facerea 50

    Trupul lui Iacob a fost îmbălsămat după obiceiul egiptean, iar Egiptul l-a jelit șaptezeci de zile, cu doar două zile mai puțin decât jalea pentru un faraon. Iosif avea nevoie de îngăduința lui Faraon ca să-și lase slujba și să-și îngroape tatăl în Canaan, prima lui întoarcere acasă după treizeci și nouă de ani. Expresia „născuți pe genunchii lui Iosif” descrie un gest simbolic: așezarea nou-născuților pe genunchi arăta că ei aparțin neamului familiei. Iosif a cerut ca oasele lui să fie scoase într-o zi din Egipt; potrivit cărții lui Iosua, ele au fost îngropate mai târziu la Sichem. Moartea lui încheie epoca patriarhilor.

11. Ziua 11

    Robia în Egipt

    Eșirea 1

    Despre carte. Ieșirea (Exodul) povestește cum israeliții au fost eliberați din robia Egiptului, au primit legământul la muntele Sinai și au construit Cortul Mărturiei. După tradiție, a scris-o Moise, deși mulți învățați pun la îndoială acest lucru. Evenimentele sunt datate de obicei fie în jurul anului 1446 î.Hr., fie în jurul anului 1270 î.Hr. Numele vine din grecescul exodos, „ieșirea”.

    Între circa 1650 și 1550 î.Hr., nordul Egiptului a fost stăpânit de invadatori semiți numiți hicsoși; după alungarea lor, noii conducători s-ar putea să-i fi privit cu neîncredere pe toți semiții, inclusiv pe israeliți. Pitom și Ramses sunt identificate cu locuri construite în epoca bronzului târziu. În nord piatra era rară, așa că cele mai multe clădiri erau din cărămidă uscată la soare, amestecată cu paie. Originea cuvântului „evreu” este neclară.

12. Ziua 12

    Rugul aprins

    Eșirea 3

    Moise Îl întâlnește pe Dumnezeu la muntele numit aici Horeb, iar în alte locuri de obicei Sinai; ambele nume se referă probabil la același munte. „Pământ în care curge lapte și miere” descrie un ținut bogat, cu pășune pentru turme și flori pentru albine. Canaanul, o fâșie îngustă între Marea Mediterană și Deșertul Arabiei, era o răscruce a comerțului dintre Egipt și restul Orientului Apropiat și era aprig disputat. Numele divin Yahweh este probabil o formă a verbului ebraic „a fi”. Evreii de mai târziu nu-l rosteau și citeau în locul lui adonay („domn”); pronunția lui exactă nu se cunoaște, iar „Iehova” este o îmbinare artificială a celor două.

13. Ziua 13

    Primul Paște

    Eșirea 12

    Luna Paștelui, Abib, numită mai târziu cu numele babilonian Nisan, cade în martie și aprilie, când multe popoare din vechime țineau sărbători de primăvară. Isopul, un mic arbust cu ramuri tari și strânse, era folosit ca pămătuf. Pâinea nedospită amintea de un popor care pleacă în grabă, iar masa era mâncată în haine de drum. Evreii țin Paștele și astăzi. Cifra de 600.000 de bărbați este discutată: poate fi literală sau simbolică, ori cuvântul ebraic elep („mie”) poate să fi însemnat o unitate militară. Textul grecesc și cel samaritean numără cei 430 de ani din vremea lui Avraam.

14. Ziua 14

    Trecerea mării

    Eșirea 14

    Locurile exacte ale Pi-Hahirotului, Migdolului și Baal-Țefonului, unde Israel și-a așezat tabăra lângă mare, nu se cunosc astăzi. Egiptul era cea mai mare putere militară a vremii, iar carul său ușor era arma cea mai avansată: rapid și ușor de manevrat, ducea adesea un vizitiu și un războinic, ceea ce poate explica de ce textul pomenește căpetenii. Cuvântul ebraic pentru „slava” lui Dumnezeu, kabod, poartă sensul de greutate și importanță. Expresia despre roțile carelor egiptene este înțeleasă diferit în versiunile vechi; poate că roțile ușoare s-au rupt în nisipul adânc de unde se retrăsese apa.

15. Ziua 15

    Cele zece porunci

    Eșirea 20

    Legământul de la Sinai urmează forma tratatelor din Orientul Apropiat antic, în care un mare rege stabilea condițiile pentru un popor supus: numele regelui, o trecere în revistă a evenimentelor trecute, condițiile, o copie scrisă, martori, binecuvântări și blesteme. Aici începutul Îl numește pe Rege și amintește izbăvirea din Egipt. În alte locuri, textul ebraic numește aceste porunci „cele zece cuvinte”. Verbul din porunca împotriva uciderii înseamnă uciderea nelegiuită, nu orice fel de ucidere. Altarele trebuiau să fie din pământ sau din piatră necioplită, fără trepte, poate pentru a deosebi închinarea lui Israel de riturile canaaneene.

16. Ziua 16

    Vițelul de aur

    Eșirea 32

    Idolul poate să fi fost un taur tânăr, simbol obișnuit al puterii și fertilității, asemenea chipurilor pe care poporul le cunoscuse în Egipt; numirea lui „vițel” poate fi o expresie batjocoritoare. Aaron a vestit o sărbătoare în cinstea Domnului, amestecând idolul cu Dumnezeul lui Israel. Cuvântul ebraic pentru „jocul” poporului poate avea nuanțe sexuale, iar cultele fertilității includeau adesea astfel de ritualuri. Pisarea aurului până la pulbere și băutul lui de către popor făceau idolul necurat. Spargerea tablelor poate să fi arătat că legământul fusese rupt. Leviții au trecut de partea lui Moise.

17. Ziua 17

    Ziua Ispășirii

    Leviticul 16

    Despre carte. Leviticul este o carte de rânduieli pentru închinarea lui Israel: jertfele, preoția seminției lui Levi, zilele sfinte și curăția rituală. După tradiție, vine de la Moise. Acțiunea se petrece la poalele muntelui Sinai, după construirea Cortului Mărturiei și înainte de călătoria prin pustie, fie în jurul anului 1446 î.Hr., fie în jurul anului 1270 î.Hr.

    Ziua Ispășirii, în ziua a zecea a lunii a șaptea, era cea mai solemnă zi a lui Israel și singurul post poruncit; astăzi este ținută ca Yom Kippur. Numai marele preot, îmbrăcat în in simplu, intra în încăperea cea mai dinăuntru a sanctuarului, închipuită ca sala tronului unui rege. Sensul lui Azazel este nesigur: poate „țapul care pleacă”, un demon al pustiei, „îndepărtare deplină” sau o stâncă abruptă.

18. Ziua 18

    Douăsprezece iscoade în Canaan

    Numerii 13

    Despre carte. Numerii povestește călătoria lui Israel de la muntele Sinai prin pustie până la câmpiile Moabului, peste Iordan de Canaan, în timp ce o generație s-a stins și a crescut următoarea. Numele cărții vine de la două liste de recensământ. După tradiție, vine de la Moise, cu intervenții ale unor cărturari și redactori de mai târziu. Evenimentele sunt datate în jurul anilor 1445–1406 î.Hr. sau 1269–1230 î.Hr.

    Iscoadele au străbătut circa 275 de mile, din pustia Țin, în sud, până la Lebo-Hamat, în Siria. Au trecut prin Hebron, unde trăise familia lui Avraam; Țoan, numit mai târziu Tanis, era un oraș vestit din Delta Egiptului. Primii struguri copți apar la sfârșitul lui iulie sau în august. Cadeșul este adesea identificat cu izvorul Ain el-Qudeirat, deși unii învățați îl așază în altă parte.

19. Ziua 19

    Shema

    A doua lege 6

    Despre carte. A doua lege (Deuteronomul) este cuvântarea de rămas-bun a lui Moise în câmpiile Moabului, peste Iordan de Ierihon, la patruzeci de ani după ieșirea din Egipt. Ea reia și dezvoltă legământul de la Sinai pentru un popor gata să se așeze în Canaan, într-o formă asemănătoare tratatelor din Orientul Apropiat antic, mai ales celor hitite. După tradiție, autorul este Moise; acțiunea se petrece în jurul anului 1406 sau 1230 î.Hr.

    Acest capitol cuprinde Shema, numit după primul său cuvânt ebraic, shema („ascultă”), declarația centrală a credinței lui Israel, rostită și astăzi în iudaism. Practica iudaică de mai târziu a aplicat literal porunca de a lega cuvintele lui Dumnezeu pe mână și pe frunte, prin tefilin (filacterii), cutiuțe care conțin pasaje din Tora, iar porunca despre ușori, prin mezuza, o mică cutie fixată pe tocul ușii.

20. Ziua 20

    Căderea Ierihonului

    Isus Navì 6

    Despre carte. Cartea lui Iosua povestește cum Israel, condus de Iosua, urmașul lui Moise, a trecut Iordanul, a cucerit ținutul muntos al Canaanului și a împărțit țara între cele douăsprezece seminții. Autorul ei nu se cunoaște. Evenimentele sunt datate fie în jurul anilor 1406–1376 î.Hr., fie în jurul anilor 1230–1200 î.Hr., când Canaanul era un mozaic de mici cetăți-state, fiecare cu regele său.

    Ierihonul, aproape de Iordan, păzea două drumuri principale spre ținutul muntos central, așa că trebuia cucerit primul. Cornul de berbec (în ebraică shofar) putea scoate mai multe sunete, ca semnal de luptă sau de închinare, iar războinicii strigau ca să-și ridice moralul și să-i înspăimânte pe dușmani. Cetatea a fost închinată în întregime lui Dumnezeu, așa că metalele ei au ajuns în vistieria sanctuarului.

21. Ziua 21

    Chemarea lui Ghedeon

    Judecătorii 6

    Despre carte. Cartea Judecătorilor cuprinde vremea dintre Iosua și primii regi, când semințiile lui Israel nu aveau o conducere centrală și erau asuprite iar și iar de vecini. Eroi locali, numiți judecători, i-au condus în vremuri de criză. Autorul nu se cunoaște. Perioada este datată fie în jurul anilor 1376–1050 î.Hr., fie în jurul anilor 1200–1050 î.Hr.

    Despre madianiți, socotiți odinioară pur nomazi, se știe acum că au construit orașe și au dominat părți din Arabia și din sudul Transiordaniei. Raidurile lor din fiecare an pot fi printre primele mărturii despre cămile folosite într-o mare forță militară. Baal era zeul canaanean al furtunii și al fertilității, iar Așera era adesea reprezentată printr-un copac sau un stâlp sacru; tatăl lui Ghedeon păstra altarul local al lui Baal.

22. Ziua 22

    Rut rămâne cu Noemi

    Rut 1

    Despre carte. Cartea Rut este o povestire scurtă din vremea judecătorilor, în jurul anului 1100 î.Hr., despre o văduvă moabită care rămâne credincioasă soacrei sale israelite și devine străbunica regelui David. Autorul nu se cunoaște. Spre deosebire de întâmplările violente din Judecători, ea arată viața obișnuită a familiei și a ogoarelor din Betleem.

    Foametea din ținutul muntos al lui Israel venea de obicei din secetă, iar Moabul, la sud-est de Iuda, avea uneori ploaie când Iuda nu avea. Se credea că fiecare neam are propriul zeu al ținutului său, așa că întoarcerea în Moab însemna întoarcerea la zeii lui. Noemi Îl numește pe Dumnezeu shadday („Atotputernicul”), cuvânt care sugerează putere și purtare de grijă. Secerișul orzului începea între sfârșitul lui martie și mijlocul lui aprilie.

23. Ziua 23

    Domnul îl cheamă pe Samuel

    1 Împărați 3

    Despre carte. Cartea întâi a Împăraților (în Biblia ebraică, Cartea întâi a lui Samuel) povestește cum Israel a trecut de la o federație liberă de seminții conduse de judecători la un regat, prin istoriile lui Samuel, Saul și ale tânărului David. Autorul nu se cunoaște. Cuprinde evenimente din jurul anilor 1050–1011 î.Hr. În Biblia ebraică, cărțile întâi și a doua a lui Samuel (aici 1 și 2 Împărați) au fost la început o singură carte.

    Samuel slujea de copil la sanctuarul din Șilo, unde era păstrat chivotul legământului. Preoții trebuiau să țină candela sanctuarului aprinsă toată noaptea. Chemarea unui nume de două ori marchează un moment solemn, ca la Avraam și la Moise. La sfârșit, Samuel este cunoscut ca profet „de la Dan până la Virsaveea”, expresia tradițională pentru toată țara, de la nord la sud.

24. Ziua 24

    David și Goliat

    1 Împărați 17

    Oștile stăteau față în față de o parte și de alta a văii Terebintului (Elah), o vale roditoare la circa cincisprezece mile sud-vest de Betleem, pe drumul spre ținutul filistenilor. În războaiele din vechime, cele două tabere lăsau uneori câte un viteaz ales să hotărască lupta, ca să se limiteze pierderile. Goliat venea din Gat, una dintre cele cinci cetăți ale filistenilor. Praștia era o pungă de piele prinsă de două sfori; rotită și apoi slobozită, arunca o piatră cu forță ucigătoare, iar soldații o foloseau și ei. Goliat l-a blestemat pe David pe zeii săi; principalul zeu al filistenilor era Dagon. Ierusalimul nu era încă o cetate israelită.

25. Ziua 25

    David cucerește Ierusalimul

    2 Împărați 5

    Despre carte. Cartea a doua a Împăraților (în Biblia ebraică, Cartea a doua a lui Samuel) povestește domnia lui David după moartea lui Saul: războiul civil, unirea semințiilor, războaiele cu vecinii și necazurile din propria lui familie. Autorul nu se cunoaște. Cuprinde aproximativ anii 1011–971 î.Hr. În Biblia ebraică ea forma o singură carte cu cea dintâi.

    Ierusalimul, stăpânit de ievusei, era atunci o mică cetate întărită, de poate nouă până la douăsprezece acri. Aflat la granița dintre Iuda și semințiile de nord, a devenit o capitală neutră și centrală, cu apărare naturală și cu o sursă de apă. Felul în care l-a cucerit David este discutat: un cuvânt rar, tradus adesea „canal de apă”, poate însemna un puț sau poate fi o expresie figurată. Valea Refaim se află între Betleem și Ierusalim.

26. Ziua 26

    Făgăduința lui Dumnezeu către David

    2 Împărați 7

    David, care locuia acum într-un palat de piatră căptușit cu cedru, voia să construiască un templu statornic pentru chivot, ținut încă într-un cort. Până atunci locul de închinare fusese Cortul Mărturiei, un sanctuar-cort care putea fi mutat. Capitolul se joacă cu cuvântul „casă”: David voia să-I zidească lui Dumnezeu o casă (un templu), dar Dumnezeu îi făgăduiește lui David o casă (o dinastie de regi). Regii din Orientul Apropiat antic erau adesea numiți păstori, ceea ce i se potrivește lui David, fost păstor. Profetul Natan apare aici pentru prima dintre cele trei ori în povestea lui David. Fiul lui David, Solomon, avea să construiască mai târziu Templul.

27. Ziua 27

    Solomon sfințește Templul

    3 Împărați 8

    Despre carte. Cartea a treia a Împăraților (în Biblia ebraică, Cartea întâi a Regilor) urmărește domnia lui Solomon, împărțirea regatului său după moartea lui, în 931 î.Hr., în Israel la nord și Iuda la sud, și regii de după el, până la Ahab. Autorul nu se cunoaște. Cuprinde aproximativ anii 973–853 î.Hr., când vechile puteri, Egiptul, Asiria și hitiții, erau slabe.

    Solomon a așteptat, se pare, aproape un an după terminarea Templului, pentru ca sfințirea lui să cadă la Sărbătoarea Corturilor, praznicul de toamnă al recoltei. Preoții au adus chivotul, ținut până atunci într-un cort, purtat pe drugii lui, cum cerea Legea. Solomon s-a rugat cu mâinile ridicate spre cer. Mulțimea venise de la Lebo-Hamat, în nord, până la pârâul Egiptului (Wadi al-Arish), în sud.

28. Ziua 28

    Regatul se dezbină

    3 Împărați 12

    După moartea lui Solomon, fiul său Roboam, care a domnit între 931 și 913 î.Hr., a mers la Sichem, un vechi centru politic și religios al semințiilor de nord, ca să fie primit ca rege. Nordul a cerut ușurarea muncii silnice și a dărilor grele impuse de Solomon. „Scorpiile” înseamnă probabil un bici cu țepi sau cuie. Roboam l-a trimis pe Adoniram, mai-marele peste munca silnică, iar acesta a fost ucis cu pietre. Noul rege din nord, Ieroboam, a așezat viței de aur la Betel, în sudul regatului său, și la Dan, în extremul nord, ambele locuri cu vechi tradiții religioase; săpăturile de la Dan au scos la iveală o platformă de sanctuar, un „loc înalt”.

29. Ziua 29

    Ilie pe muntele Carmel

    3 Împărați 18

    În timpul secetei, Ahab căuta iarbă ca să-și țină caii în viață, iar caii contau: o inscripție a regelui asirian Salmanasar al III-lea spune că Ahab a adus circa 2.000 de care de luptă la bătălia de la Qarqar, în 853 î.Hr. Muntele Carmel, o culme care ajunge până la țărmul Mediteranei, era cunoscut pentru cultul canaanean, iar Baal era zeul canaanean al furtunii, socotit dătătorul ploii. Cuvântul ebraic pentru „șovăiala” poporului înseamnă a șchiopăta, poate și cu o aluzie la dansul profeților lui Baal. Ironiile lui Ilie iau în râs zei închipuiți cu nevoi omenești. Izreelul se afla la circa șaptesprezece mile de Carmel.

30. Ziua 30

    Naaman este vindecat

    4 Împărați 5

    Despre carte. Cartea a patra a Împăraților (în Biblia ebraică, Cartea a doua a Regilor) continuă povestea celor două regate, Israel la nord și Iuda la sud, de la circa 853 î.Hr. până la căderea Samariei în 722 î.Hr. și a Ierusalimului în 586 î.Hr. Autorul nu se cunoaște. Primele ei capitole se concentrează asupra profetului Elisei.

    Naaman conducea oastea Aramului (Siriei), vecinul și adesea dușmanul lui Israel. „Lepra” lui nu era probabil boala Hansen de azi, ci o altă boală gravă de piele, de vreme ce el se mișca liber în societate. Oamenii legau un zeu de pământul țării lui, de aceea Naaman cere pământ din Israel. Rimon era zeul arameu al furtunii, Ramman („cel care tună”); scrierea ebraică a numelui înseamnă „rodie”, poate un joc de cuvinte batjocoritor.

31. Ziua 31

    Căderea Samariei

    4 Împărați 17

    Osea, ultimul rege al lui Israel, a început să domnească în jurul anului 732 î.Hr. ca vasal al Asiriei. Când Salmanasar al V-lea a urcat pe tronul Asiriei, în 726 î.Hr., Osea a încetat să mai plătească tribut și a cerut ajutor Egiptului. Regele egiptean numit So este greu de identificat; învățații propun pe Osorkon al IV-lea, pe Piankhy sau cetatea Sais. Samaria a căzut în 722 î.Hr., deși și Sargon al II-lea, regele următor, și-a atribuit cucerirea ei. Asiria i-a strămutat pe israeliți la Halah, la Gozan și la râul Habor, unde documentele asiriene consemnează nume israelite, și a așezat alte popoare în noua provincie a Samariei. Acești nou-veniți au adăugat închinarea la Dumnezeul lui Israel la cea pentru zeii lor, precum Nergal.

32. Ziua 32

    Ierusalimul cade în mâna Babilonului

    4 Împărați 25

    Babilonienii au ridicat rampe de asediu împotriva Ierusalimului și i-au străpuns zidul. Regele Sedechia a fugit noaptea spre valea Iordanului, dar a fost prins și dus la Ribla, cartierul general de campanie al lui Nabucodonosor, unde a fost orbit, o pedeapsă obișnuită pentru conducătorii răzvrătiți. Nebuzaradan, un dregător pomenit și într-o inscripție babiloniană, a ars clădirile principale, a dărâmat zidurile și a dus arama Templului la Babilon. Au rămas doar cei mai săraci, ca să lucreze pământul. Ghedalia, dintr-o familie de dregători regali, a devenit guvernator la Mițpa; o amprentă de sigiliu de la Lachiș confirmă înalta lui funcție. După uciderea lui, mulți au fugit în Egipt. Documentele babiloniene consemnează rațiile de hrană date regelui exilat Ioiachin.

33. Ziua 33

    Decretul lui Cirus

    Esdra 1

    Despre carte. Cartea lui Ezdra povestește cum exilații iudei s-au întors din Babilon la Ierusalim sub stăpânire persană, au rezidit Templul și s-au străduit să-și păstreze identitatea printre vecini cu o religie amestecată. După tradiție, a fost scrisă de cărturarul Ezdra. Cuprinde aproximativ anii 538–457 î.Hr., de la prima întoarcere până la sosirea lui Ezdra însuși la Ierusalim.

    Cirus al II-lea al Persiei a cucerit Babilonul în 539 î.Hr. Spre deosebire de asirieni și babilonieni, care împrăștiau popoarele cucerite, perșii îi lăsau pe exilați să se întoarcă acasă, așteptând în schimb loialitate și dări. Cirus a făcut o declarație asemănătoare față de babilonieni cu privire la zeul lor, Marduk. Mulți iudei au rămas în Babilon și i-au ajutat pe cei care plecau. Șeșbațar, guvernatorul numit de perși, a adus înapoi vasele Templului pe care le luase Nabucodonosor.

34. Ziua 34

    Cercetarea de noapte a lui Neemia

    Neemia 2

    Despre carte. Cartea lui Neemia povestește cum paharnicul regelui persan a venit la Ierusalim ca să-i rezidească zidurile, în ciuda împotrivirii localnicilor, și cum a rezolvat și probleme economice și religioase. După tradiție, cartea a fost scrisă de Ezdra. Cuprinde perioada de la circa 445 î.Hr. până după 432 î.Hr., din al douăzecilea până în al treizeci și doilea an al lui Artaxerxes I.

    Un slujitor regal nu avea voie niciodată să pară trist în fața regelui, iar Artaxerxes oprise mai înainte rezidirea Ierusalimului, așa că Neemia s-a temut. Regele poate să fi văzut planul ca pe un mijloc de a ține în frâu o provincie neliniștită. Sanbalat, principalul potrivnic, venea probabil din Bet-Horon, la nord-vest de Ierusalim; un document găsit în Egipt arată că a fost mai târziu guvernatorul Samariei. Neemia a cercetat în taină, noaptea, zidurile din partea de sud.

35. Ziua 35

    Alegerea primejdioasă a Esterei

    Estir 4

    Despre carte. Cartea Esterei se petrece la Susa, capitala Persiei, sub regele Xerxes (486–465 î.Hr.), printre iudeii care rămăseseră în răsărit după ce alții se întorseseră în Iudeea. O femeie iudeică devine regină și ajută la salvarea poporului ei de la nimicire; cartea explică originea sărbătorii Purim. Autorul nu se cunoaște.

    Jalea publică a lui Mardoheu arăta o durere extremă, iar nimeni îmbrăcat în haine de jale nu putea intra pe poarta palatului. După rânduielile curții, oricine venea înaintea regelui fără să fie chemat putea fi pedepsit cu moartea, iar Estera nu mai fusese chemată de treizeci de zile. Ea le-a cerut iudeilor să postească trei zile, fără mâncare și fără apă, mai mult decât postul obișnuit de o zi. În textul ebraic al acestui capitol, Dumnezeu nu este numit.

36. Ziua 36

    Iov și pierderile lui

    Iov 1

    Despre carte. Cartea lui Iov este o meditație poetică asupra suferinței, care pune la îndoială credința că bunătatea aduce întotdeauna bunăstare. Autorul și data nu se cunosc. Povestea se petrece în vremuri vechi, în epoca patriarhilor, poate în Edom: bogăția lui Iov stă în turme și slugi, el aduce jertfe pentru propria familie, iar viața lui este foarte lungă.

    Cuvintele de început ale povestirii pot deschide fie o parabolă, fie o istorisire. Țara Uz se afla la răsărit de Iordan, fie în Edom, la sud, fie în Aram, la nord, așa că Iov nu era israelit. Numerele rotunde precum șapte și trei sugerează o binecuvântare deplină. Sabeenii erau pe atunci prădători ai deșertului. Sfâșierea hainei și tunderea capului erau semne obișnuite de jale.

37. Ziua 37

    Domnul răspunde din furtună

    Iov 38

    După lunga dezbatere cu prietenii săi, Dumnezeu îi răspunde în sfârșit lui Iov, vorbindu-i din vârtej; în Vechiul Testament furtunile însoțesc adesea prezența lui Dumnezeu. El pune un lung șir de întrebări despre natură. Stelele dimineții cântă ca niște persoane, alături de ființele cerești. Marea este înfățișată ca o făptură primejdioasă, închisă după porți. Zăpada și grindina așteaptă în cămări cerești, iar vântul de răsărit suflă fierbinte din deșert. Două cuvinte traduse adesea „inimă” și „minte” ar putea însemna, de fapt, „ibis” și „cocoș”: egiptenii credeau că ibisul știe când se va revărsa Nilul, iar rabinii de mai târziu credeau că cocoșul poate prevesti ploaia.

38. Ziua 38

    Două căi ale vieții

    Psaltirea 1

    Despre carte. Psalmii (Psaltirea) sunt o culegere de cântări și rugăciuni folosite în închinarea lui Israel: laudă, plângere, mulțumire și înțelepciune. Aproape jumătate dintre ei sunt legați de David; alții vin de la diferiți autori. Poeții i-au scris de-a lungul multor secole, iar redactorii au adunat treptat culegeri mai mici în cinci cărți, un proces încheiat probabil după exilul babilonian.

    Psalmii 1 și 2 au fost așezați la început ca introducere la întreaga carte. Psalmul 1 este un psalm de înțelepciune care pune față în față două căi ale vieții. Primul lui cuvânt, ebraicul ashrey („cât de fericit”), apare de douăzeci și șase de ori în Psalmi; el se deosebește de barak, cuvântul obișnuit pentru binecuvântare. Cuvântul torah înseamnă îndrumare sau învățătură, nu doar lege. Un pom bine udat și roditor este pus față în față cu pleava spulberată de vânt.

39. Ziua 39

    Domnul ca păstor

    Psaltirea 22

    În Orientul Apropiat antic regii și conducătorii erau numiți de obicei păstori ai popoarelor lor, așa că acest psalm pornește de la o imagine cunoscută. Păstorul își lăsa oile să se odihnească după ce se săturau și căuta ape liniștite, pentru că oile beau doar din apă stătătoare. Toiagul și varga lui erau unelte pentru alungarea fiarelor sălbatice și a altor primejdii. Scena se schimbă apoi într-un ospăț. Gazda își cinstea și își înviora oaspeții ungându-le capul cu untdelemn, iar aici dușmanii pot doar să privească. Psalmii 22–27 (în numerotarea ebraică 23–28) au în comun teme precum îndrumarea, bunătatea lui Dumnezeu și viețuirea în casa lui Dumnezeu.

40. Ziua 40

    Rugăciune pentru o inimă curată

    Psaltirea 50

    Această plângere mărturisește greșeala și cere milă. Titlul o leagă de David, după întâmplările povestite în 2 Împărați 11. Când psalmistul spune că a păcătuit numai împotriva lui Dumnezeu, aceasta este o figură de stil puternică, de vreme ce și alții fuseseră răniți. Isopul era o plantă mică folosită la stropit în ritualurile de curățire, ca la primul Paște. Expresia despre vărsarea de sânge poate cuprinde orice nedreptate gravă, nu numai omorul. Versurile de încheiere despre rezidirea zidurilor Ierusalimului au fost adăugate probabil după exil, când întreaga comunitate rostea acest psalm ca pe al ei.

41. Ziua 41

    La râurile Babilonului

    Psaltirea 136

    Acest psalm vine din vremea exilului babilonian, după distrugerea Ierusalimului. Cântările Ierusalimului erau legate de bucuriile vieții în țara lor, așa că atunci când cei care îi robiseră le-au cerut exilaților să le cânte, durerea a făcut acest lucru cu neputință, iar ei și-au atârnat harpele în copaci. Psalmistul jură să nu uite niciodată Ierusalimul. Versurile amare de la sfârșit sunt îndreptate împotriva Edomului, vecinul și vechiul rival al lui Iuda. În ultimele zile ale lui Iuda, edomiții i-au predat pe iudei babilonienilor și s-au bucurat de căderea Ierusalimului. O astfel de rugăciune de răzbunare se numește imprecație; chiar și cititorii din vechime o găseau șocantă.

42. Ziua 42

    Prima lecție a tatălui

    Pildele 1

    Despre carte. Pildele lui Solomon (Proverbele) sunt culegerea de zicători înțelepte, sfaturi și avertismente pentru viața de zi cu zi a vechiului Israel. Multe zicători îi sunt atribuite lui Solomon, dar sunt numiți și alți autori. Cartea a fost scrisă și adunată de-a lungul mai multor secole, de la domnia lui Solomon (971–931 î.Hr.) cel puțin până la a lui Iezechia (728–686 î.Hr.). O mare parte din ea i se adresează unui tânăr aflat la începutul vieții.

    Ca în alte scrieri de înțelepciune din Orientul Apropiat antic, capitolele de început sunt învățătura unui tată pentru fiul său. Ebraicul khidoth înseamnă ghicitori care cer tâlcuire. Înțelepciunea este înfățișată ca o femeie care strigă pe ulițe; cuvântul ebraic pentru înțelepciune, khokmah, este de genul feminin. Trei feluri de oameni i se împotrivesc: cei simpli (pethim), cei nebuni (kesilim) și batjocoritorii (latsonim). Șeolul este numele ebraic al locuinței morților.

43. Ziua 43

    Pentru toate este o vreme

    Eclisiastul 3

    Despre carte. Ecclesiastul este o meditație asupra sensului și bucuriei vieții. Cel care vorbește, Învățătorul (în ebraică Qoheleth, cel care strânge o adunare), este descris ca rege și fiu al lui David, ceea ce trimite la Solomon; un redactor îi încadrează cuvintele. Cartea este datată tradițional în vremea domniei lui Solomon (971–931 î.Hr.). Cuvântul ei cheie, hebel, înseamnă abur sau suflare.

    Un poem celebru înșiră perechi de activități opuse, fiecare cu vremea ei potrivită. Sădirea și secerișul urmau anotimpurile firii. În vechiul Israel, vremea de a ucide însemna războiul și pedeapsa cu moartea, iar sfâșierea hainelor era un semn obișnuit de jale. Locul judecății pomenit mai departe înseamnă literal „locul dreptății”: pricinile locale erau judecate de bătrâni la porțile cetății.

44. Ziua 44

    Vedenia lui Isaia în Templu

    Isaia 6

    Despre carte. Cartea lui Isaia adună mesajele profetului Isaia, socotit în mod tradițional autorul ei, care a vorbit la Ierusalim între circa 740 și 685 î.Hr. Ea vestește lui Iuda judecata care vine și oferă nădejde unei rămășițe care va supraviețui. Fundalul este ridicarea Asiriei, care a cucerit regatul de nord al lui Israel și a amenințat Iuda.

    Când a murit regele Ozia, în jurul anului 740 î.Hr., Asiria se extindea din nou. Învățații discută dacă această vedenie a fost prima chemare a lui Isaia, așezată aici din motive literare, sau o însărcinare de mai târziu. Serafimii sunt ființe cerești care apar numai aici; numele lor poate fi legat de foc. Strigătul serafimilor nu are verb în ebraică, așa că poate însemna că pământul este plin de slava lui Dumnezeu acum sau că va fi.

45. Ziua 45

    Mângâiere pentru exilați

    Isaia 40

    Acest capitol deschide ultima mare parte a cărții lui Isaia, capitolele 40–66, al cărei fundal este exilul babilonian. Imaginea unui drum mare prin pustie răstoarnă capitolul 35, unde oamenii călătoresc spre Sion; aici Domnul vine spre poporul Său. Libanul era prețuit pentru pădurile și fauna lui. Cuvântul tradus „tot pământul” înseamnă literal ținuturi de coastă sau insule. Poemul își bate joc de idolii care trebuie meșteșugiți cu grijă ca să nu se răstoarne. Babilonienii și egiptenii credeau pe scară largă că soarele, luna și stelele sunt zei; acest capitol le înfățișează ca lucruri create. Imaginea înălțării pe aripi de vultur amintește de ieșirea din Egipt.

46. Ziua 46

    Slujitorul care suferă

    Isaia 53

    Acest poem despre Slujitorul Domnului începe aproape de sfârșitul capitolului 52. Tâlcuitorii discută cine vorbește aici: o rămășiță credincioasă a lui Israel sau profetul împreună cu poporul său. Slujitorul este înfățișat ca un lăstar firav în pământ uscat, fără strălucire regească. A fi zdrobit, bătut și biciuit erau pedepse pentru nelegiuiri. Ebraicul shalom, tradus adesea „pace”, înseamnă întregime a trupului, a minții și a relațiilor. În Israel, moartea la mijlocul vieții era văzută ca semn de judecată, iar urmașii mulți și viața lungă erau răsplata unei vieți înțelepte. Versul despre îngropare spune literal „cu cel bogat în moartea lui”.

47. Ziua 47

    Chemarea lui Ieremia

    Ieremia 1

    Despre carte. Cartea lui Ieremia adună mesajele profetului care l-a avertizat pe Iuda, în ultimele lui decenii, despre distrugerea ce avea să vină. Conținutul vine de la Ieremia însuși și a fost poate scris de cărturarul său, Baruh. Cuprinde aproximativ anii 627–580 î.Hr.: ultimii ani ai regatului, distrugerea Ierusalimului de către babilonieni și primii ani ai exilului.

    Ieremia era probabil un adolescent când a fost chemat. Lista de regi de la început îi lasă deoparte pe Ioahaz și pe Ioiachin, care au domnit fiecare mai puțin de trei luni. Ramura de migdal este un joc de cuvinte ebraic: migdalul (shaqed), primul pom care înflorește, sună ca „veghind” (shoqed). Babilonul se afla drept la răsărit de Iuda, dar din cauza deșertului dintre ele oștile lui veneau dinspre nord.

48. Ziua 48

    O scrisoare către exilați

    Ieremia 29

    Această scrisoare a fost trimisă iudeilor duși în Babilon în 597 î.Hr. Pentru că exilații trăiau în așezări răzlețe, ea a fost probabil citită cu glas tare din loc în loc. Împotriva profeților care făgăduiau o întoarcere grabnică, Ieremia le-a spus exilaților să-și zidească case, să sădească grădini, să-și întemeieze familii și să caute binele orașelor babiloniene în care trăiau, pentru că exilul avea să dureze șaptezeci de ani, cum spusese el mai înainte. Doi profeți dintre exilați sunt numiți mincinoși. Un profet din Babilon, pe nume Șemaia, i-a scris apoi preotului Sofonie la Ierusalim, cerând să se ia măsuri împotriva lui Ieremia. Sofonie i-a arătat scrisoarea lui Ieremia, care a răspuns tot printr-o scrisoare, așa că mesajele circulau în ambele sensuri.

49. Ziua 49

    Ierusalimul, cetatea singuratică

    Plângerile lui Ieremia 1

    Despre carte. Plângerile lui Ieremia sunt o culegere de cinci poeme care jelesc distrugerea Ierusalimului de către babilonieni, în jurul anului 586 î.Hr. Autorul nu este numit; probabil este Ieremia. Primele patru poeme sunt acrostihuri: fiecare strofă începe cu următoarea literă a alfabetului ebraic de douăzeci și două de litere, trăsătură care se pierde în traducere.

    Ierusalimul este înfățișat ca o prințesă ajunsă roabă. „Cei ce o iubeau” erau probabil zeii fertilității Baal și Așera, iar „prietenii” ei erau aliați precum Egiptul, care nu i-au venit în ajutor. Oamenii au fost duși în robie în mai multe valuri: în 605, 597, 586 și 581 î.Hr. Sionul este un nume poetic pentru Ierusalim. Asediul a durat din ianuarie 588 până în iulie 586 î.Hr., iar mulți au murit de foame.

50. Ziua 50

    Valea oaselor uscate

    Iezechiil 37

    Despre carte. Iezechiel a fost dus în Babilon împreună cu alți fruntași ai lui Iuda în 597 î.Hr. și a început să aibă vedenii acolo în 593 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani. Cartea lui, datată aproximativ între 593 și 571 î.Hr., vestește judecata dinaintea căderii Ierusalimului din 586 î.Hr. și oferă nădejdea refacerii de după ea.

    Oasele împrăștiate și cu totul uscate îi înfățișează pe exilați, care simțeau că nădejdea lor murise. Cuvântul ebraic ruach poate însemna suflare, vânt sau duh, iar capitolul se joacă cu toate cele trei sensuri. A doua jumătate este o faptă-semn: profetul unește două toiege într-unul singur, ca să înfățișeze reunirea regatelor de nord și de sud, care se despărțiseră după moartea lui Solomon.

51. Ziua 51

    Daniel la curtea Babilonului

    Daniil 1

    Despre carte. Cartea lui Daniel povestește despre robi iudei care slujeau la curtea regală din Babilon și consemnează vedenii despre viitor. După tradiție, a fost scrisă chiar de Daniel; învățații au păreri diferite despre vremea în care cartea și-a primit forma finală. Povestirile ei cuprind aproximativ anii 605–535 î.Hr., de la primii exilați până la vremea decretului lui Cirus, care le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă.

    În 605 î.Hr., Nabucodonosor a dus în Babilon tineri din familia regală a lui Iuda. Ebraicul saris, tradus adesea „famen” (eunuc), înseamnă aici probabil înalți dregători. Pregătirea lor cuprindea vasta literatură a Babilonului, într-o limbă străină. Noile lor nume îi cinsteau pe zeii babilonieni: Daniel („Dumnezeu este judecătorul meu”) a devenit Baltazar („Bel să-i ocrotească viața”). Mâncarea regelui putea să cuprindă carne de porc și să fi fost adusă ca jertfă idolilor.

52. Ziua 52

    Daniel în groapa cu lei

    Daniil 6

    Dregătorii provinciilor dădeau socoteală la trei mari administratori, care trebuiau să-l apere pe rege de răscoale. Daniel, pe atunci în vârstă de circa optzeci de ani, urma să fie pus peste întreaga împărăție. Decretele regale persane erau cunoscute ca neschimbătoare, cum arată și cartea Esterei. Daniel se ruga cu fața spre Ierusalim, deși Templul zăcea în ruine. Pecetluirea gropii cu inelul regelui și cu inelele dregătorilor însemna că nimeni nu o putea deschide pe ascuns. Ultimul rând poate fi citit și „Darius, adică Cirus Persanul”, de vreme ce „și” are adesea acest sens în aramaică, limba acestei părți din Daniel; mulți cred că cele două nume se referă la același om.

53. Ziua 53

    Dumnezeu ca un părinte iubitor

    Osie 11

    Despre carte. Osea a propovăduit în regatul de nord al lui Israel de la circa 760 î.Hr. până cu puțin înainte ca Asiria să-l distrugă, în 722 î.Hr. A început spre sfârșitul domniei înfloritoare a lui Ieroboam al II-lea; în următoarele trei decenii au domnit șase regi, dintre care patru au fost asasinați. Căsătoria lui cu o soție necredincioasă, Gomer, înfățișează închinarea lui Israel la zeii Canaanului.

    Poemul Îl înfățișează pe Dumnezeu ca pe un părinte care își învață copilul mic, pe Israel, să meargă, încă din vremea ieșirii din Egipt. Potrivit Legii, un fiu răzvrătit putea fi pedepsit cu moartea. Adama și Țeboim erau cetăți de lângă Sodoma și Gomora, distruse odată cu ele. În gândirea ebraică inima este centrul gândirii și al voinței, nu doar al sentimentelor. Imaginea Domnului care răcnește ca un leu apare și la Amos.

54. Ziua 54

    Judecata să curgă ca apa

    Amos 5

    Despre carte. Amos, un păstor din Tecoa, în Iuda, și nu un profet de meserie, a mers spre nord ca să propovăduiască la sanctuarul din Betel, în jurul anului 755 î.Hr., sub Ieroboam al II-lea. Într-o vreme de prosperitate, bogații se îmbogățeau tot mai mult, iar săracii erau asupriți, și închinarea la Domnul era amestecată cu închinarea la zeii locali.

    Capitolul începe cu o qinah, un cântec funerar ebraic cu ritm de 3+2, ca și cum Israel ar fi fost deja mort. Betel, Ghilgal și Batșeba erau sanctuare legate de patriarhi; rândul despre Ghilgal este în ebraică un joc de sunete. Țăranii zideau cu cărămidă de lut, așa că o casă de piatră cioplită arăta un om bogat. Popoarele vecine venerau ca zei Pleiadele și Orionul. Pâraiele de peste an din ținuturile uscate aveau apă numai în anotimpul ploios.

55. Ziua 55

    Ninive ascultă

    Ionà 3

    Despre carte. Cartea lui Iona povestește despre un profet din regatul de nord al lui Israel trimis să avertizeze Ninive, o mare cetate a Asiriei. Autorul nu se cunoaște. Povestea se petrece în jurul anului 755 î.Hr., în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea, când puterea Asiriei slăbise pentru o vreme. Asiria avea să distrugă mai târziu Israelul, în 722 î.Hr., iar Babilonul a distrus Ninive în 612 î.Hr.

    Ninive era un oraș-cheie al Imperiului Asirian. Mențiunea că era nevoie de trei zile ca să fie văzut tot poate însemna timpul de care avea nevoie Iona ca să-și răspândească mesajul sau poate include și satele din jur. Postul și șederea în sac și cenușă erau semne de jale, iar asirienii par să fi avut obiceiuri asemănătoare. Includerea animalelor în post arăta o stare de urgență totală.

56. Ziua 56

    Ce cere Domnul

    Miheea 6

    Despre carte. Miheia a profețit în Iuda sub regii Ioatam, Ahaz și Iezechia, aproximativ între 735 și 686 î.Hr., în timp ce Asiria distrugea regatul de nord și amenința Ierusalimul. El a osândit corupția și asuprirea săracilor atât în Samaria, cât și în Ierusalim, și a vorbit și despre o refacere viitoare.

    Capitolul are forma unui proces la judecată. Munții și dealurile sunt chemați ca martori, așa cum erau chemați zeii în alte tratate din Orientul Apropiat antic. Șitim (Dumbrava Salcâmilor), la răsărit de Iordan, a fost ultima tabără a lui Israel înainte de trecerea spre Ghilgal. Cuvintele ebraice-cheie sunt mishpat (dreptate) și khesed (iubire credincioasă). Omri și Ahab au întemeiat o dinastie în nord (885–841 î.Hr.).

57. Ziua 57

    Rezidiți casa

    Agheu 1

    Despre carte. Cartea lui Agheu cuprinde patru mesaje rostite la Ierusalim în 520 î.Hr., al doilea an al regelui persan Darius I. Ele se numără printre profețiile datate cel mai precis din Vechiul Testament. La aproape douăzeci de ani după întoarcerea primilor exilați, Templul era încă în ruine. Agheu a îndemnat poporul să-l rezidească; lucrarea a fost încheiată în 515 î.Hr.

    Zorobabel era guvernatorul lui Iuda numit de perși, iar Iosua era marele preot. Seceta și recoltele pierdute slăbiseră economia lui Iuda. Casele căptușite ale poporului contrastau cu Templul ruinat. Copacii din ținut nu puteau acoperi nevoile construcției. În ebraică, „seceta” (khoreb) face ecou cuvântului „ruine” (khareb).

58. Ziua 58

    Focul topitorului

    Malahia 3

    Despre carte. Malahia a propovăduit iudeilor din provincia persană a Iudeii, probabil în secolul al V-lea î.Hr., după rezidirea Templului. Preoții erau nepăsători, închinarea era făcută fără tragere de inimă, iar mulți simțeau că Dumnezeu îi dezamăgise. Cartea este alcătuită ca un șir de dispute între Dumnezeu și popor.

    În ebraică, „solul meu” este malaki, același cuvânt cu numele lui Malahia. Imaginile focului și ale leșiei nălbitorilor vin de la topirea metalelor și de la spălatul rufelor; leșia tare era un detergent alcalin făcut din plante. Vrăjitorii practicau magia sau ghicitul pentru câștig. „Cartea de pomenire” amintește de obiceiul persan de a consemna nume și întâmplări. Zeciuiala era a zecea parte din recoltă și din turme, dată pentru leviți și preoți și, la fiecare trei ani, pentru săraci; pe vremea lui Malahia era adusă în cămările Templului.

59. Ziua 59

    Magii de la răsărit

    Matei 2

    Despre carte. Evanghelia după Matei este una dintre cele patru Evanghelii, care istorisesc viața, învățătura, moartea și învierea lui Iisus. După tradiție, a fost scrisă de Matei, numit și Levi, unul dintre cei doisprezece apostoli; este datată probabil între anii 65 și 80 d.Hr. Pare scrisă pentru creștini iudei care căutau să înțeleagă legătura dintre credința lor și iudaism.

    Magii priveau stelele, așa că erau probabil astrologi, poate din Babilonia, unde trăiau mulți iudei. Irod cel Mare a stăpânit Galileea, Iudeea și Samaria (37–4 î.Hr.) ca aliat credincios al Romei, vestit pentru construcțiile sale și pentru uciderea unor membri ai familiei lui. Tradiția numără trei magi după cele trei daruri; textul nu dă niciun număr. După moartea lui Irod, regatul lui a fost împărțit între fiii săi.

60. Ziua 60

    Începe Predica de pe munte

    Matei 5

    Predica de pe munte este primul dintre cele cinci mari blocuri de învățătură din Matei. Expresia „se vor mângâia” are în greacă formă pasivă („vor fi mângâiați”), un mod iudaic de a vorbi despre faptele lui Dumnezeu fără a-L numi. „Pământul” poate fi tradus și „țara”, amintind de țara făgăduită lui Avraam. Sarea era folosită pentru păstrarea mâncării, pentru a-i da gust și la încheierea legămintelor. Raca este o insultă aramaică însemnând aproximativ „cap sec”. Cuvântul pentru iad, gheena, vine de la o vale din afara Ierusalimului unde unii regi ai lui Iuda aduseseră jertfe omenești prin foc. Munca silită pentru soldații romani era o parte umilitoare a ocupației.

61. Ziua 61

    Pilde lângă lac

    Matei 13

    Acesta este al treilea mare bloc de învățătură din Matei. Iisus învață în pilde (în greacă parabole, o comparație): povestiri scurte care pun o scenă de zi cu zi alături de un adevăr despre Împărăția lui Dumnezeu. O pildă se sprijină de obicei pe o singură idee centrală, așa că nu orice amănunt trebuie să aibă un înțeles ascuns. Zizaniile dintre grâu erau probabil zâzanie bărboasă, o iarbă care seamănă aproape întocmai cu grâul până se coace; semănatul ei în ogorul altuia era o faptă pedepsită de lege. Oamenii îngropau lucruri de preț în ogoare, ca să le ascundă de hoți și de oști. În Nazaret, Iisus este cunoscut ca fiul unui meșteșugar, cuvânt pentru cineva care lucra în lemn, metal sau piatră.

62. Ziua 62

    Începutul Evangheliei

    Marcu 1

    Despre carte. Evanghelia după Marcu este, după părerea generală, cea mai veche Evanghelie. Potrivit unei tradiții timpurii a Bisericii, Ioan Marcu a consemnat amintirile apostolului Petru la cererea Bisericii din Roma, după moartea lui Petru. A fost scrisă probabil la sfârșitul anilor 60 d.Hr., când creștinii înfruntau persecuția, iar distrugerea Ierusalimului se apropia.

    Mesia (în ebraică mashiakh) și Hristos (în greacă christos) înseamnă amândouă „uns”; regii, preoții și profeții erau unși cu untdelemn. Ioan Botezătorul lucrează în pustia de lângă Iordan, la nord de Marea Moartă, îmbrăcat ca profetul Ilie și mâncând lăcuste, pe care Legea le îngăduia ca hrană. Galileea, stăpânită de Irod Antipa, avea circa 40 pe 25 de mile (65 pe 40 km). Lepra cuprindea multe boli de piele și însemna excluderea din comunitate.

63. Ziua 63

    Înaintea lui Pilat și pe Golgota

    Marcu 15

    Procesele romane începeau de obicei în zori. Sinedriul iudeu nu putea aduce la îndeplinire o sentință de moarte, așa că L-a adus pe Iisus la Ponțiu Pilat, guvernatorul roman al Iudeii între anii 26 și 36 d.Hr., care locuia de obicei la Cezareea, dar venea la Ierusalim de Paște. Biciuirea cu curele de piele prevăzute cu bucăți de metal sau de os premergea răstignirii și putea ea însăși să ucidă. Osânditul ducea de obicei bârna crucii; Simon venea din Cirene, în Africa de Nord. Golgota înseamnă în aramaică „Locul Căpățânii” (în latină calvaria, de unde Calvarul) și se afla în afara zidurilor cetății. Strigătul lui Iisus, Eloi, este aramaic, iar sunetul lui i-a făcut pe unii să creadă că Îl cheamă pe Ilie.

64. Ziua 64

    Născut în Betleem

    Luca 2

    Despre carte. Evanghelia după Luca, continuată în Faptele Apostolilor, își propune să dea o relatare atentă și ordonată a vieții lui Iisus. După tradiție, autorul ei este Luca, medic și uneori însoțitor al lui Pavel. Poate data din jurul anilor 59–63 d.Hr., din timpul întemnițării lui Pavel la Roma, sau din anii 70–90 d.Hr., sprijinindu-se pe Marcu. Începe cu un prolog solemn, în stil greco-roman.

    August a stăpânit Roma din 27 î.Hr. până în 14 d.Hr.; recensământul îi înscria pe oameni pentru impozite. Iisus s-a născut în jurul anilor 6–4 î.Hr., înainte de moartea lui Irod cel Mare. Betleemul era un sat mic la cinci mile sud de Ierusalim. Cuvântul tradus adesea „han” înseamnă mai probabil o cameră de oaspeți sau un adăpost pentru călători. Darul familiei, două păsări, era cel rânduit de Lege pentru familiile sărace după o naștere.

65. Ziua 65

    Pierdut și găsit

    Luca 15

    Vameșii erau disprețuiți ca agenți ai Romei, cunoscuți pentru corupție. O sută de oi era o turmă obișnuită pentru un păstor cu mijloace modeste. Cele zece monede de argint puteau face parte din zestrea unei femei, iar casele erau întunecoase, cu podele de pământ sau de piatră. Ca un fiu să-și ceară moștenirea dinainte era o jignire adâncă, iar risipirea averii familiei printre neamuri, într-o țară îndepărtată, era o rușine. Porcii erau animale necurate după Legea iudaică. Un cap de familie demn nu alerga. Haina cea mai bună, inelul și vițelul îngrășat îl arată pe fiu ca membru cinstit al casei.

66. Ziua 66

    Drumul spre Emaus

    Luca 24

    Intrarea mormântului era închisă probabil cu o piatră mare și rotundă, rostogolită pe un făgaș. Iisus a înviat a treia zi după felul obișnuit de a număra, în care vinerea era prima zi. Cleopa și însoțitorul său, poate soția lui, nu sunt cunoscuți din alte surse; probabil se întorceau acasă după Paște. Romanii răstigneau oamenii în locuri publice aglomerate, ca avertisment, așa că părea cu neputință ca un pelerin să nu fi auzit. Ospitalitatea din Orientul Mijlociu cerea să-i oferi unui străin mâncare și găzduire pentru noapte. Legea, Profeții și Psalmii sunt numele celor trei părți ale Scripturilor ebraice. După aceea, ucenicii au continuat să se închine în Templu ca iudei.

67. Ziua 67

    Cuvântul și mărturia lui Ioan

    Ioan 1

    Despre carte. Evanghelia după Ioan, a patra Evanghelie, a fost scrisă pentru ca cititorii să creadă în Iisus ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu. După tradiție, vine de la ucenicul pe care îl iubea Iisus, identificat cu Ioan, fiul lui Zevedeu, care a scris spre sfârșitul vieții, în jurul anului 90 d.Hr., probabil la Efes, când urmașii lui Iisus de acolo erau în conflict cu sinagogile locale.

    Cuvântul grecesc logos (cuvânt) avea un înțeles bogat: pentru gânditorii greci, rațiunea care rânduiește universul; pentru iudei, cuvântul lui Dumnezeu, înțelepciunea și puterea Lui creatoare. Verbul care spune că Cuvântul a locuit printre oameni înseamnă literal „și-a întins cortul”, amintind de Cortul Mărturiei. Betsaida, „casa pescuitului”, se afla pe țărmul de nord al Mării Galileii. Filip este un nume grecesc, iar Natanael unul ebraic, ceea ce reflectă amestecul de culturi din Galileea.

68. Ziua 68

    La fântâna lui Iacob

    Ioan 4

    Iudeii care călătoreau între Iudeea și Galileea ocoleau adesea Samaria, trecând pe la Ierihon și prin valea Iordanului, din cauza dușmăniei vechi și amare dintre iudei și samarineni. Sihar se afla lângă Sichem, unde Iacob avusese pământ, iar fântâna lui avea peste 100 de picioare (30 de metri) adâncime. Femeile scoteau de obicei apă dimineața sau seara, pe răcoare, iar obiceiurile vremii nu îngăduiau ca un învățător iudeu să stea de vorbă cu o femeie samarineancă. Apa vie însemna apă proaspătă, curgătoare, iar la Sichem nu erau râuri. Samarinenii se închinau pe muntele Garizim, care se înalță deasupra Sichemului. Capitolul se încheie la Cana, unde Iisus îl vindecă de la distanță pe fiul unui dregător, al doilea semn al Lui în Galileea.

69. Ziua 69

    Lazăr din Betania

    Ioan 11

    Lazăr este o formă scurtă a numelui ebraic Eleazar, „Dumnezeu ajută”, un nume foarte obișnuit pe atunci. Betania era un sat mic chiar la răsărit de Ierusalim, dincolo de Muntele Măslinilor. Morții erau îngropați chiar în ziua morții, iar rudele și vecinii se adunau pentru șapte zile de jale, cu plâns puternic. Mormintele erau săpate în coastele stâncoase ale dealurilor, cu bănci de piatră înăuntru și o piatră rostogolită la intrare. Sinedriul se temea că o mișcare mesianică va aduce forța Romei asupra Templului și a neamului. Caiafa a fost mare preot între anii 18 și 36 d.Hr. Efrem era un sat la circa douăsprezece mile nord de Ierusalim.

70. Ziua 70

    Mormântul gol

    Ioan 20

    Maria Magdalena a venit ca să încheie îngroparea. Multe morminte din Iudeea erau închise cu o piatră rostogolită, iar jefuirea mormintelor nu era neobișnuită, așa că ea crede mai întâi că trupul a fost luat. Fâșii de pânză de in înfășurau trupul, iar o pânză separată era legată în jurul capului; amândouă au fost găsite lăsate pe banca mormântului. Celălalt ucenic este identificat în mod tradițional cu Ioan. Iisus îi salută pe ucenici cu urarea iudaică obișnuită de pace (shalom). Întâlnirea cu Toma are loc în duminica următoare; numărătoarea din vechime includea și ziua de început, ceea ce dă opt zile. Mulți învățați văd sfârșitul acestui capitol drept încheierea inițială a Evangheliei, iar capitolul următor ca pe un adaos.

71. Ziua 71

    Cincizecimea la Ierusalim

    Faptele Apostolilor 2

    Despre carte. Faptele Apostolilor continuă Evanghelia după Luca, povestind cum vestea despre Iisus s-a răspândit de la Ierusalim în lumea romană, cu Petru și apoi cu Pavel în centru. După tradiție, cartea a fost scrisă de Luca, medic și însoțitor al lui Pavel. Povestirea ei se încheie la începutul anilor 60 d.Hr.; a fost scrisă atunci sau, cum cred mulți, mai târziu, până la mijlocul anilor 80.

    Cincizecimea, sărbătoarea secerișului, era una dintre cele trei sărbători anuale de pelerinaj, așa că iudei din multe țări umpleau Ierusalimul. Lista popoarelor merge de la Parția și Elam, în Iranul de azi, prin Mesopotamia și provinciile romane din Asia Mică (azi Turcia), până la Egipt, Libia, Roma, Creta și Arabia. Cuvântarea lui Petru este prima dintre circa treizeci din Faptele Apostolilor. Cuvântul grecesc koinonia înseamnă o viață strânsă, trăită în comun.

72. Ziua 72

    Saul pe drumul Damascului

    Faptele Apostolilor 9

    Luca istorisește această întâmplare de trei ori în Faptele Apostolilor, iar Pavel o pomenește în epistolele sale. Sinagoga (în greacă synagoge, loc de adunare) era locul de întâlnire al iudeilor din fiecare localitate pentru citirea Legii și a Profeților, rugăciune și învățătură, un obicei apărut după exil. Damascul, capitala Siriei, era cel mai apropiat oraș mare din afara țării lui Israel, la patru până la șase zile de drum de Ierusalim. Urmașii lui Iisus erau numiți oamenii „Căii”. Fuga lui Pavel într-un coș coborât de pe zidul orașului este povestită și în a doua epistolă către Corinteni. Tars, orașul lui natal, era capitala Ciliciei. Tăbăcitul pieilor era în ochii iudeilor o meserie necurată.

73. Ziua 73

    Pavel la Tesalonic și la Atena

    Faptele Apostolilor 17

    Amfipoli și Apolonia se aflau pe Via Egnatia, drumul roman care străbătea Macedonia. La Tesalonic, potrivnicii lui Pavel i-au acuzat pe credincioși de trădare față de Cezar, iar gazda lui, Iason, a trebuit să dea chezășie. Bereea se afla la circa 50 de mile (80 km) mai la vest. Epicureii, urmașii lui Epicur (341–270 î.Hr.), căutau o viață liniștită, fără frica de zei; stoicii, a căror școală a fost întemeiată de Zenon (335–263 î.Hr.), vedeau universul ca fiind cârmuit de Rațiunea divină. Pavel pornește de la un altar închinat unui dumnezeu necunoscut și citează poeți greci, printre care stoicul Aratos din Cilicia. Învierea suna a nebunie în urechile grecilor. Dionisie făcea parte din Areopag, cel mai înalt sfat al cetății.

74. Ziua 74

    Furtună și naufragiu

    Faptele Apostolilor 27

    Aceasta este una dintre cele mai amănunțite relatări antice ale unei călătorii pe mare, istorisită la persoana întâi plural, după tradiție de Luca, ca unul dintre călători. Pavel călătorește sub paza lui Iuliu, un sutaș, iar la Mira se urcă pe o corabie egipteană cu grâu, care mergea spre Italia. Sfârșitul toamnei era o vreme primejdioasă pentru navigație. Limanurile Bune, pe țărmul de sud al Cretei, erau un port prost pentru iernat, așa că echipajul s-a îndreptat spre Fenix. Un vânt puternic de nord-est i-a mânat pe lângă mica insulă Clauda; ei au legat frânghii în jurul corpului corăbiei ca s-o țină întreagă. Cele 276 de persoane de la bord se potrivesc cu ce se știe despre corăbiile cu grâu.

75. Ziua 75

    O epistolă către Roma

    Romani 1

    Despre carte. Epistola către Romani este scrisoarea lui Pavel către creștinii din Roma, o Biserică pe care nu o întemeiase și pe care încă nu o vizitase. A scris-o probabil la Corint, în jurul anului 57 d.Hr., spre sfârșitul celei de-a treia călătorii misionare, când plănuia să ducă un dar la Ierusalim și apoi să viziteze Roma în drum spre Spania. Biserica cuprindea credincioși iudei și dintre neamuri.

    În anul 49 d.Hr., împăratul Claudius i-a izgonit pe iudei din Roma, printre ei și creștini iudei, iar conducerea a fost preluată de credincioșii dintre neamuri; când iudeii s-au întors, au urmat tensiuni. Începutul urmează tiparul obișnuit al scrisorilor antice: autorul, destinatarii, mulțumirea, tema. Grecii îi numeau pe străini barbari, batjocorindu-le vorbirea ca pe un „bar-bar”. Lista faptelor rele urmează forma unei liste de vicii, o formă literară grecească obișnuită.

76. Ziua 76

    Multe mădulare, un singur trup

    Romani 12

    Aici epistola trece de la învățătură la îndemnuri practice, unele dintre ele modelate de tensiunile din Biserica din Roma. Iudeii împărțeau de obicei istoria în două veacuri, veacul acesta și veacul ce va să fie, iar cuvântul lui Pavel pentru „lumea aceasta” înseamnă literal „veacul acesta”. Imaginea unei comunități ca un singur trup cu multe părți era cunoscută în lumea antică; o foloseau și istoricul roman Titus Livius și învățătorul stoic Epictet. Cuvântul grecesc analogia (proporție) vine din matematică și logică. Mai multe îndemnuri amintesc îndeaproape de cuvinte ale lui Iisus, mai ales cel despre binecuvântarea celor care vă prigonesc. Chemarea de a trăi în bună înțelegere spune literal „gândiți aceleași lucruri”.

77. Ziua 77

    Calea dragostei

    1 Corinteni 13

    Despre carte. Întâia epistolă către Corinteni este scrisoarea în care Pavel răspunde la întrebări și probleme semnalate de Biserica pe care o întemeiase la Corint, unde stătuse prima dată optsprezece luni, în jurul anilor 50–52 d.Hr. A scris-o din Efes, în a treia călătorie misionară, în jurul anilor 53–56 d.Hr. Corintul era o colonie romană plină de viață și cosmopolită, pe istmul îngust care leagă Grecia continentală de Peloponez.

    Acest capitol întrerupe discuția lui Pavel despre darurile duhovnicești, care continuă în capitolul următor. Vorbirea în limbi era darul pe care corintenii îl prețuiau cel mai mult. Manuscrisele diferă cu privire la darea trupului: unele vorbesc despre darea lui spre ardere, altele despre darea lui ca să se poată lăuda cineva; în greacă, cele două lecturi diferă printr-o singură literă. Oglinzile erau de obicei din bronz lustruit și dădeau doar o imagine estompată.

78. Ziua 78

    Întrebarea despre înviere

    1 Corinteni 15

    Unii din Corint se îndoiau de o înviere viitoare. În lumea greco-romană mulți credeau în nemurirea sufletului, dar învierea trupului era o idee iudaică ce părea ciudată. Pavel transmite un rezumat a ceea ce primise, enumerându-i pe cei care L-au văzut pe Iisus înviat, printre care peste 500 deodată, o întâmplare necunoscută din alte surse, și pe Iacob, cunoscut ca fratele Domnului, mai târziu conducător al Bisericii din Ierusalim. Regii biruitori erau înfățișați cu picioarele pe dușmanii învinși. Privitul osândiților puși să înfrunte fiarele sălbatice era o distracție populară, iar Pavel citează o zicală despre tovărășiile rele a poetului grec Menandru.

79. Ziua 79

    Nicio altă vestire

    Galateni 1

    Despre carte. Epistola către Galateni este scrisoarea lui Pavel către Bisericile din provincia romană Galatia, în Asia Mică (azi Turcia), probabil cele pe care el și Barnaba le întemeiaseră în prima sa călătorie misionară. A fost scrisă probabil în anul 48 sau 49 d.Hr., chiar înainte de sinodul de la Ierusalim, după ce alți învățători îi îndemnaseră pe credincioșii dintre neamuri să se taie împrejur și să țină Legea iudaică.

    Scrisorile antice începeau cu un salut și adesea cu o mulțumire; Pavel sare peste mulțumire și trece direct la mustrare. Salutul lui unește grecescul charis (har), care sună ca obișnuitul chairein (salutare), cu ebraicul shalom (pace). Anatema redă ebraicul kherem, ceva sortit nimicirii. Șederea lui Pavel în Arabia este cunoscută doar din această epistolă. Vizita lui de cincisprezece zile la Petru este probabil cea din Faptele Apostolilor 9.

80. Ziua 80

    Rânduiala casei și armura

    Efeseni 6

    Despre carte. Epistola către Efeseni este o scrisoare pe care Pavel a scris-o din închisoare, probabil la Roma sau la Efes, poate pentru mai multe Biserici tinere din provincia romană Asia, a cărei capitală, Efesul, era unul dintre cele mai mari orașe ale imperiului. Este datată tradițional în anii 60–62 d.Hr., dar poate fi mai timpurie, din jurul anilor 53–56 d.Hr. Ea subliniază unitatea credincioșilor iudei și a celor dintre neamuri.

    Îndrumările pentru casă, adresate pe rând copiilor și părinților, robilor și stăpânilor, erau o formă cunoscută în scrierile morale grecești. Robia era o realitate a vieții în lumea romană, iar Pavel li se adresează ambelor părți. Imaginea armurii pornește de la echipamentul unui soldat roman, în cea mai mare parte de apărare; săgețile erau uneori înmuiate în smoală și aprinse. Cuvântul grecesc pentru „frați” îi cuprindea atât pe bărbați, cât și pe femei.

81. Ziua 81

    Smerenia și doi soli

    Filippiseni 2

    Despre carte. Epistola către Filipeni este o scrisoare caldă pe care Pavel a scris-o din închisoare Bisericii din Filipi, o colonie romană din Macedonia, aflată pe Via Egnatia, pe care el o întemeiase în jurul anului 50 d.Hr. Ea mulțumește Bisericii pentru un dar adus de Epafrodit. Tradițional este datată în anii 60–62 d.Hr., dar poate fi mai timpurie, din jurul anilor 53–56 d.Hr.

    Mulți văd în pasajul central un imn creștin timpuriu. Textul grecesc spune literal că „S-a deșertat pe Sine”. Răstignirea era pedeapsa crudă și umilitoare pe care Roma o dădea răufăcătorilor. Iudeii și păgânii deopotrivă turnau vin ca jertfă la altar, iar Pavel folosește imaginea pentru propria lui moarte posibilă, în timp ce așteaptă deznodământul procesului său. Epafrodit a fost cât pe ce să moară de boală și probabil a dus această epistolă acasă.

82. Ziua 82

    O credință care s-a făcut cunoscută

    1 Tesalonicheni 1

    Despre carte. Întâia epistolă către Tesaloniceni este o scrisoare a lui Pavel, împreună cu Sila și Timotei, către tânăra Biserică din Tesalonic, un oraș de frunte al Macedoniei, favorizat de Roma: nu plătea impozit roman, își bătea propriile monede și nu avea garnizoană romană între zidurile lui. Pavel a scris-o de la Corint, în jurul anului 50 d.Hr., după ce Timotei i-a adus vești bune.

    Scrisorile antice începeau cu numele autorului, destinatarii și un salut, ca și aceasta. Pavel, Sila și Timotei întemeiaseră această Biserică, dar fuseseră siliți să plece după o scurtă ședere. Cei mai mulți convertiți erau dintre neamuri și se lepădaseră de idoli; într-o lume cu mulți zei, părăsirea zeilor strămoșești era neobișnuită și aducea suferință. Macedonia și Ahaia erau provinciile romane din nordul și din sudul Greciei.

83. Ziua 83

    Ultimele cuvinte ale lui Pavel

    2 Timotei 4

    Despre carte. A doua epistolă către Timotei este scrisoarea de rămas-bun a lui Pavel către Timotei, colaboratorul și trimisul său, aflat probabil atunci la Efes. A fost scrisă probabil din închisoarea din Roma, în timpul unei a doua întemnițări, cel mai probabil în jurul anului 64 d.Hr., cu puțin înainte de moartea lui Pavel, pe care el o aștepta curând.

    Pavel își închipuie moartea apropiată ca pe o jertfă de băutură vărsată. Tit plecase în Dalmația, pe țărmul răsăritean al Adriaticii. Pavel cere mantia, cărțile și hârtiile pe care le lăsase în portul Troa. O inscripție găsită la Corint pomenește un Erast, vistiernic al cetății, probabil același om. Călătoriile pe mare încetau din noiembrie până în martie, așa că Timotei trebuia să vină înainte de iarnă.

84. Ziua 84

    O scrisoare pentru Onisim

    Filimon 1

    Despre carte. Epistola către Filimon, cea mai scurtă și mai personală scrisoare a lui Pavel, a fost scrisă din închisoare lui Filimon, un conducător creștin din Colose, un orășel din provincia romană Asia, la circa 120 de mile (193 km) est de Efes. Ea privește pe Onisim, se pare robul lui fugit. Datată tradițional în anii 60–62 d.Hr., de la Roma, ea poate fi mai timpurie, din anii 53–56 d.Hr., de la Efes.

    Legea romană cerea ca robii fugari prinși să fie înapoiați, iar stăpânii îi puteau biciui, însemna cu fierul înroșit sau chiar ucide. Biserica se aduna în casa lui Filimon; Apfia era probabil soția lui, iar Arhip probabil fiul lui. Onisim înseamnă „folositor”, iar Pavel face un joc de cuvinte cu numele lui. Pavel își dicta de obicei scrisorile, dar această chezășie a scris-o cu mâna lui. Această epistolă și cea către Coloseni au fost probabil duse împreună.

85. Ziua 85

    O galerie a credinței

    Evrei 11

    Despre carte. Epistola către Evrei este o predică în formă de scrisoare, al cărei autor nu se cunoaște. A fost scrisă cel mai probabil la începutul anilor 60 d.Hr., deși este posibilă și o dată de după anul 70 d.Hr., probabil pentru Biserici care se adunau în case la Roma și înfruntau persecuția. Societatea greco-romană îi privea cu neîncredere deopotrivă pe iudei și pe creștini, numindu-i atei pentru că respingeau zeii.

    Capitolul este un lung catalog de personaje din istoria lui Israel, de la Abel până la profeți, fiecare introdus prin aceeași expresie, „prin credință”, urmată de o faptă și de urmarea ei. Un amănunt despre toiagul lui Iacob vine din traducerea grecească a Vechiului Testament. Regatul Nou al Egiptului (circa 1550–1069 î.Hr.) a fost o epocă de mare bogăție. Chinurile pot aminti de martirii iudei din anii 170–160 î.Hr.

86. Ziua 86

    Încercări și înțelepciune

    Iacov 1

    Despre carte. Epistola lui Iacob este o învățătură practică despre felul de a trăi, mai axată pe purtare decât orice altă carte a Noului Testament. După tradiție, a fost scrisă de Iacob, fratele Domnului și conducătorul Bisericii din Ierusalim. Unii o datează în jurul anului 46 d.Hr., probabil de la Ierusalim, pentru credincioșii iudei risipiți în alte țări după ce începuse persecuția.

    Numele Iacob (în greacă Iakobos) este același cu al patriarhului Iacob. Cei risipiți (în greacă diaspora) erau iudeii care trăiau în afara țării de la exilurile asirian și babilonian încoace. Salutul chairein era cel obișnuit în scrisorile grecești, iar Iacob îl leagă de bucurie (chara). Cuvântul lui pentru omul „îndoit la suflet” poate fi o creație proprie. Cei mai mulți oameni nu știau să citească și ascultau Scriptura citită cu glas tare. Orfanii și văduvele nu aveau pe nimeni care să-i întrețină.

87. Ziua 87

    Către exilații risipiți

    1 Petru 1

    Despre carte. Întâia epistolă a lui Petru este scrisoarea apostolului Petru către credincioșii din cinci provincii romane din nordul Asiei Mici, azi Turcia. Este datată la începutul anilor 60 d.Hr., spre sfârșitul vieții lui Petru. Cititorii ei înfruntau ostilitatea, pentru că mulți vecini îi vedeau pe creștini ca ciudați, tăinuitori și neloiali față de societatea romană.

    Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia erau provincii romane, poate înșirate în ordinea în care le-ar fi străbătut un sol. Numirea cititorilor „străini ai risipirii” folosește imaginea unor oameni care trăiesc departe de casă. Îndemnul de a vă pregăti mintea pentru faptă înseamnă literal „a vă încinge mijlocul”: a prinde în brâu o haină lungă, ca să poți lucra sau alerga. Răscumpărarea era prețul plătit pentru eliberarea unui prizonier sau a unui rob.

88. Ziua 88

    Dragostea și învățătura adevărată

    1 Ioan 4

    Despre carte. Întâia epistolă a lui Ioan este o scrisoare, după tradiție probabil de la apostolul Ioan, către Bisericile din provincia romană Asia (azi vestul Turciei), scrisă în jurul anilor 85–90 d.Hr. Un grup se desprinsese de curând din comunitate, răspândind despre Iisus învățături pe care epistola le respinge.

    Învățătorii care plecaseră pretindeau că vorbesc ca profeți. Unii învățau că Iisus doar părea să aibă un trup omenesc, o concepție numită mai târziu docetism, de la cuvântul grecesc pentru „a părea”. Un alt învățător al vremii, Cerint, spunea că un Hristos divin a coborât asupra omului Iisus la botezul Lui și L-a părăsit înainte de moarte. Cuvântul grecesc tradus „desăvârșit” înseamnă mai degrabă matur sau deplin decât fără cusur.

89. Ziua 89

    Vedenia lui Ioan pe Patmos

    Apocalipsis 1

    Despre carte. Apocalipsa este o carte de vedenii scrisă de Ioan, după tradiție apostolul, pe când era exilat pe insula Patmos. A fost scrisă cel mai probabil în anii 90 d.Hr., poate în anii 60, către șapte Biserici din provincia romană Asia (azi vestul Turciei), unde refuzul de a-l cinsti pe împărat putea aduce o persecuție aspră.

    Grecescul apokalupsis înseamnă „dezvăluire” și numește un fel de scriere care vorbește prin simboluri, numere și imagini. Cartea începe în trei feluri: cu un prolog, cu un salut în stilul unei scrisori grecești și cu un cadru istoric. Pe Patmos era o fortăreață romană în care erau ținuți prizonieri și exilați. Alfa și Omega sunt prima și ultima literă a alfabetului grecesc. Cele șapte sfeșnice amintesc de menora.

90. Ziua 90

    Noul Ierusalim

    Apocalipsis 21

    Ultima vedenie a Apocalipsei pornește de la imagini mai vechi: ceruri noi și pământ nou, din Isaia, o cetate măsurată, din Iezechiel, și douăsprezece pietre prețioase, ca acelea de pe pieptarul marelui preot. În imaginarul antic, marea simboliza haosul și era uneori înfățișată ca un monstru. Cetatea-mireasă contrastează cu Babilonul, înțeles adesea ca Roma, înfățișat mai devreme ca o desfrânată. Cetatea este un cub, fiecare latură având 12.000 de stadii (circa 1.400 de mile), cu un zid de 144 de coți (circa 216 picioare). Acești multipli ai lui doisprezece amintesc de cele douăsprezece seminții și de cei doisprezece apostoli. Porțile cetăților antice erau închise noaptea din pricina dușmanilor; acestea nu se închid niciodată.

În aplicație, planul ține minte unde ai rămas, marchează zilele citite și îți amintește în fiecare zi. Biblia 1914 (Ediția Sfântului Sinod).

• Cronologie și hartăZile: 60
• Cuvintele originaluluiZile: 30