Psaltirea 41

1Întru sfârșit. Spre înțelegerea fiilor lui Kore. În ce chip dorește cerbul spre izvoarele apelor, așà dorește sufletul meu spre tine Dumnezeule.

2Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu venì și mă voiu arătà feții lui Dumnezeu.

3Făcutu-s’au lacrămiie mele mie pâine ziua și noaptea, când mi se ziceà mie în toate zilele, unde este Dumnezeul tău?

4Acestea mi-am adus aminte și am vărsat spre mine sufletul meu, că voiu trece în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu.

5În glasul bucuriei și al mărturisirei sunetului ce prăznuește.

6Pentruce ești mâhnit sufletul meu? Și pentruce mă turburi?

7Nădăjduește spre Dumnezeu, că mă voiu mărturisì lui, mântuirea feței mele, și Dumnezeul meu.

8Spre mine însumi sufletul meu s’a turburat; pentru aceasta îmi voiu aduce aminte de tine din pământul Iordanului și al Ermonului, din munte mic.

9Adânc pre adânc chiamă, întru glasul jghiaburilor tale.

10Toate înălțările tale și valurile tale preste mine au trecut.

11Ziua va poruncì Domnul mila sa, și noaptea cântarea lui dela mine.

12Rugăciunea Dumnezeului vieții mele, zice-voiu lui Dumnezeu: sprijinitorul meu ești.

13Pentruce m’ai uitat? Și pentruce mâhnindu-mă umblu, când mă necăjește vrăjmașul?

14Când se sfărâmă oasele mele, mă ocărau vrăjmașii mei.

15Când ziceau ei mie în toate zilele: unde este Dumnezeul tău?

16Pentruce ești mâhnit sufletul meu? Și pentruce mă turburi?

17Nădăjduește spre Dumnezeu, că mă voiu mărturisì lui; mântuirea feței mele și Dumnezeul meu.