Textul masoretic

Ebraica se scria numai cu consoane. Timp de secole, cărturarii au copiat de mână cărțile Bibliei ebraice, iar ca să-și verifice copiile numărau versetele, cuvintele și literele fiecărei cărți. Până la începutul secolului al II-lea d.Hr., o formă a textului consonantic ajunsese normativă printre iudei; manuscrisele de la Marea Moartă arată că ea vine de mult mai devreme, dar și că alături de ea erau folosite și alte forme ale textului.

Între circa 500 și 1000 d.Hr., învățați iudei numiți masoreți, de la masorah, „tradiție”, au lucrat mai ales la Tiberiada, pe Marea Galileii. Ei au adăugat semne pentru vocale și accente, ca să transmită citirea primită, cu note pe margini. Unde socoteau că un copist greșise, lăsau cuvântul scris și notau ce trebuia citit. Cititorii spuneau Adonai, „Domnul”, în locul numelui lui Dumnezeu YHWH, iar masoreții au scris lângă acest nume vocalele lui Adonai — de aici vine forma „Iehova”. Codexul de la Alep, punctat de Aaron ben Așer în secolul al X-lea, a scăpat doar în parte din tulburările din 1947; Codexul de la Leningrad, copiat în 1008 d.Hr., este cel mai vechi manuscris complet al Bibliei ebraice și temelia edițiilor științifice de astăzi.