Suluri, papirus și pergament

Oamenii din lumea Bibliei scriau pe multe feluri de suprafețe: pe tăblițe de lut în care se apăsa cu un condei, în Mesopotamia, pe tăblițe de lemn acoperite cu ceară, ca aceea pe care a cerut-o Zaharia (Luca 1:63), și pe cioburi de vase, cel mai ieftin material dintre toate — scrisori pe cioburi s-au găsit la Lachiș și în Samaria. Pentru textele mai lungi era papirusul, făcut în Egipt încă de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. din fâșii din miezul unei trestii, așezate cruciș și presate în foi. Grecii numeau miezul byblos, de unde a venit biblion, „carte”, și cuvântul românesc „Biblie”; cuvântul englezesc paper, „hârtie”, vine de la „papirus”.

Papirusul rezistă doar în locuri foarte uscate, cum sunt nisipurile Egiptului și peșterile de lângă Marea Moartă. Cărturarii iudei copiau cărțile Bibliei ebraice pe piele. Pergamentul, piele de pe care s-a răzuit părul și care a fost frecată până s-a netezit, a intrat în folosință pe la secolul al III-lea î.Hr.; felul cel mai fin, velinul, se făcea din piele de vițel, de miel sau de ied. Foile se coseau într-un sul, lung adesea de circa 9 metri, și se citeau coloană cu coloană. Condeiul era o trestie tăiată, cerneala era mai ales funingine amestecată cu gumă, iar cu un cuțit se ascuțeau condeiele și se tăiau sulurile.