Vulgata și alte traduceri vechi

După exil, mulți iudei vorbeau aramaica, iar citirile din sinagogă au ajuns să fie urmate de o tălmăcire în aramaică; aceste traduceri libere, care explicau textul, se numeau targumuri. Mulți cercetători cred că Neemia 8:10 descrie acest obicei. Targumul lui Onkelos la Lege și-a luat forma normativă pe la secolul al II-lea sau al III-lea d.Hr. Creștinii de limbă siriacă aveau Diatessaronul lui Tațian, o armonizare a celor patru Evanghelii făcută pe la 170 d.Hr., iar mai târziu Peșitta, traducerea „simplă”, revizuită pe la sfârșitul secolului al IV-lea.

În Apus, vechea traducere latină, făcută din greacă, era folosită pe la 250 d.Hr. În 382, papa Damasus i-a cerut învățatului Ieronim să revizuiască Evangheliile; mai târziu, lângă Betleem, Ieronim a tradus cea mai mare parte a Vechiului Testament din ebraică, pe la 390–405. Criticată la început, lucrarea lui a devenit Vulgata, Biblia „obișnuită”; în 1546, Conciliul de la Trento a făcut-o Biblia latină oficială a Bisericii Catolice. Alte popoare au primit Biblia în propriile limbi, uneori cu un alfabet nou: coptă în Egipt pe la secolul al III-lea, gotică prin Ulfila în secolul al IV-lea, armeană în al V-lea, ge’ez în Etiopia și slavonă prin frații Chiril și Metodie în secolul al IX-lea.