Cer roșu, vânt de răsărit și ploaie

În țara lui Israel ploaia vine în jumătatea mai răcoroasă a anului, din octombrie până în aprilie, adusă de vântul de apus dinspre Mediterana. Plugarii așteptau „ploaie timpurie și târzie” (A doua lege 11:14): cea dintâi, în octombrie și noiembrie, înmuia pământul pentru arat, iar cea de pe urmă, în martie și aprilie, umplea boabele. De aceea norul ridicându-se dinspre apus însemna că „ploaie mare vine” (Luca 12:54), iar pe Carmel slujitorul lui Ilie a văzut un „nor mic, ca o urmă de om scoțând apă din mare” (3 Împărați 18:44).

Vânturile din pustiu aduceau arșiță: „când austrul suflând, ziceți, că zăduf va să fie” (Luca 12:55). Vântul de răsărit, numit astăzi sirocco, suflă fierbinte și uscat, mai ales în mai, septembrie și octombrie; el pârlea spicele (Facerea 41:6) și l-a făcut pe Iona să leșine (Iona 4:9). Pe mare, corabia lui Pavel a fost prinsă de „un vânt viforâtor, ce se chiamă Evroclidon” (Faptele Apostolilor 27:14). Culoarea cerului era citită ca în multe țări: cerul roșu seara însemna vreme bună, iar cerul roșu și posomorât dimineața, furtună (Matei 16:2–3) — ca zicala englezească “red sky at night, sailor’s delight” („cer roșu seara, bucuria marinarului”). Unele manuscrise timpurii nu au aceste cuvinte.