Luceafărul

După lună, cea mai strălucitoare lumină a cerului de noapte este planeta Venus. Fiindcă nu se depărtează niciodată mult de soare, se vede fie la apus după asfințit, fie la răsărit înainte de zori, strălucind singură când începe ziua — „luceafărul de dimineață”. Popoarele antice o urmăreau cu atenție: o tăbliță babiloniană îi consemnează răsăriturile și apusurile vreme de vreo douăzeci de ani din domnia regelui Ammisaduqa, în mileniul al II-lea î.Hr., iar grecii timpurii socoteau luceafărul de dimineață și luceafărul de seară două stele deosebite.

În Isaia, regele Babilonului, ținta unui cântec de batjocură (Isaia 14:4), este luat în râs ca helel ben shachar: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsăreà dimineața” (Isaia 14:12). Ebraicul helel înseamnă „cel strălucitor”; Septuaginta îl redă cu cuvântul grecesc pentru „luceafărul de dimineață”, iar Vulgata latină cu lucifer, „purtător de lumină”. KJV a păstrat „Lucifer”, și fiindcă mulți Părinți ai Bisericii au citit versetul și despre diavol, cuvântul a devenit nume. În Noul Testament imaginea este zorii: „până ce ziua va luminà și luceafărul va răsărì întru inimile voastre” (2 Petru 1:19) și „steaua cea strălucitoare și de dimineață” (Apocalipsis 22:16).