Soarele și luna în calendar

Israel își număra lunile după lună. O lună începea cu luna nouă, când se vedea în amurg prima seceră subțire, și dura 29 sau 30 de zile; cuvântul ebraic chodesh înseamnă și „lună nouă”, și „lună” a anului. Marile sărbători cădeau la lună plină, la mijlocul lunii: Paștile în ziua a patrusprezecea a lunii dintâi, iar Azimile în a cincisprezecea (Leviticul 23:5–6). Un psalm cheamă: „Trâmbițați în lună nouă cu trâmbiță, în ziua cea binevestită a sărbătorei voastre” (Psalmul 80:3).

Douăsprezece luni ale lunii fac doar vreo 354 de zile, cu vreo 11 zile mai puțin decât anul soarelui, așa că din când în când trebuia adăugată o lună — în practica iudaică de mai târziu un al doilea Adar, de șapte ori în nouăsprezece ani. Papirusurile de la Elefantina, în Egipt, arată că iudeii de acolo foloseau probabil un astfel de ciclu în secolul al V-lea î.Hr. Cele mai vechi nume de luni, precum Abib, luna spicelor coapte (Eșirea 13:4; în Biblia 1914, „luna dintâiu”), urmează anul agricol; după exil au intrat nume babiloniene, precum Nisan. După o tradiție mai târzie din Mișna, semnale de foc de pe Muntele Măslinilor vesteau noua seceră a lunii.