Lenea și acedia

Două lucruri deosebite împart acest loc din listă. Monahii pustiei se temeau de acedia — în greacă, „lipsă de grijă” —, o grea istovire a sufletului care venea asupra monahului la amiază. Evagrie, la sfârșitul secolului al IV-lea, a numit-o „demonul de la amiază”, după versiunea greacă a psalmului pe care Biblia 1914, urmând Septuaginta, îl redă chiar așa: „dracul cel de amiază zi” (Psaltirea 90:6): ziua pare lungă de cincizeci de ore, monahul se tot uită la soare, își urăște chilia și tânjește să fie oriunde altundeva. Tradiția slavă îi spune unynie — deznădejde, pierdere a curajului — și o așază lângă întristare, cum a făcut Casian.

În Apus, acedia a ajuns încetul cu încetul să însemne simpla lene, iar engleza a numit-o sloth. Aici Biblia vorbește limpede. Pildele îl trimit pe leneș la furnică: „Mergi la furnică, o leneșule!” (Pildele 6:6), și înfățișează țarina omului fără minte, care, lăsată în părăsire, se îmburuienează toată, iar pietrele gardului ei se risipesc (Pildele 24:30–31); în pilda lui Iisus, stăpânul îi spune slugii care și-a îngropat talantul „slugă vicleană și leneșe” (Matei 25:26). Listele de mai târziu i-au opus sârguința. Leneșii lui Dante aleargă fără odihnă pe a patra cornișă; în seria celor șapte păcate a lui Pieter Bruegel, tipărită în 1558, Lenea doarme pe un măgar, printre melci.