Mânia

Biblia nu numește păcat orice mânie. „Mâniați-vă, și nu greșiți”, scrie Pavel; „soarele să nu apuie întru mâniea voastră” (Efeseni 4:26), iar Marcu povestește că Iisus s-a uitat la cei ce îl criticau „cu mânie, întristându-se” (Marcu 3:5). Ea avertizează împotriva mâniei scăpate din frâu: „Toată mânia sa și-o arată cel neînțelept; iar cel înțelept și-o ține pe rând” (Pildele 29:11); „răspunsul cucernic întoarce mânia” (Pildele 15:1); tot omul să fie „zăbavnic spre mânie” (Iacov 1:19). Iisus a pus mânia împotriva fratelui alături de ucidere (Matei 5:21–22). Mânia lui Cain s-a sfârșit cu prima ucidere (Facerea 4:5–8), iar Saul, furios din pricina cântecului femeilor, a aruncat mai târziu sulița asupra lui David (1 Împărați 18:10–11).

Grigorie cel Mare a deosebit mânia stârnită de râvna pentru ce e drept de mânia care orbește. I se opunea răbdarea. În Psychomachia poetului Prudențiu, pe la 405, Mânia își aruncă sulițele asupra liniștitei Răbdări, iar când acestea cad fără să-i facă rău, se nimicește singură în furia ei. Mânioșii lui Dante umblă printr-un fum negru și amar pe a treia cornișă. Artiștii au înfățișat Mânia ca pe o figură înarmată, cu o sabie, uneori călare pe un urs.