Invidia

Invidia este întristarea pentru binele altuia — dorința ca acel bine să-i fie luat, nu doar dorința de a-l avea tu însuți. „Omul blând este doftor inimii; iar cariul oaselor este inima simțitoare”, spun Pildele 14:31 (în textul ebraic, invidia e cea care putrezește oasele), iar Matei povestește că Pilat „știa, că pentru pizmă l-au dat pre el” (Matei 27:18). Tradiția de mai târziu a văzut invidia în Cain: când jertfa fratelui său a fost primită, iar a lui nu, „s’a întristat Cain foarte” (Facerea 4:5); în frații lui Iosif, care „l-au pismuit” (Facerea 37:11) și l-au vândut unor negustori ce mergeau în Egipt; și în împăratul Saul, care le-a auzit pe femei cântând zecile de mii ale lui David, și „s’a uitat rău Saul la David din ziua aceea și de aici înainte” (1 Împărați 18:9).

Invidia nu era printre cele opt gânduri ale lui Evagrie; Grigorie cel Mare a adăugat-o la listă. Înțelepciunea lui Solomon, carte aflată în Bibliile ortodoxe și catolice, spune că moartea a intrat în lume prin invidia diavolului. Listele de mai târziu i-au opus bunătatea. Pe a doua cornișă a lui Dante, invidioșii stau jos, fără să poată vedea, ca niște cerșetori orbi în mantii aspre, sprijinindu-se unii de alții. Artiștii au dat Invidiei un șarpe sau o inimă pe care o roade.