Fluierul și flautul

Chalilul (sau halil), tradus de obicei prin „flaut”, era un fluier asemenea aulosului grecesc: un tub de trestie în care se sufla printr-o ancie dublă, ca la un oboi timpuriu. Numele vine dintr-un cuvânt care înseamnă „a străpunge” — un tub gol pe dinăuntru. Sunetul lui era ascuțit și pătrunzător, iar picturile de pe vasele grecești arată cântăreți din aulos suflând în două fluiere deodată. Un alt cuvânt, ugav, tot un fel de fluier sau flaut, apare la Iubal (Facerea 4:21) și în Psalmul 150.

Fluierul însoțea și bucuria, și jalea. Se cânta din el la ospețe (Isaia 5:13) și înaintea unei cete de proroci, iar când Solomon a fost făcut împărat, tot poporul a mers după el cântând din fluiere (3 Împărați 1:40). Era și sunetul jalei: Ieremia plânge pentru Moab „ca niște fluere” (Ieremia 48:36), iar în casa unui mai-mare al sinagogii Iisus a văzut „fluerătorii și mulțimea gâlcevind” (Matei 9:23). Mișna, o carte de lege iudaică de mai târziu, spune că până și cel mai sărac om trebuia să tocmească la înmormântarea soției cel puțin doi cântăreți din fluier și o bocitoare. În cuvântul lui Iisus, copiii din piață strigă: „fluerat-am vouă, și n’ați jucat” (Matei 11:17).