Ceasurile și străjile

Oamenii din Biblie numărau ceasurile zilei de la răsăritul soarelui: „Au nu douăsprezece ceasuri sunt în zi?” (Ioan 11:9). Ceasul al treilea era cam pe la 9 dimineața, al șaselea cam la amiază, iar al nouălea cam pe la 3 după-amiaza, când Petru și Ioan s-au suit la templu ca să se roage (Faptele Apostolilor 3:1). Fiindcă ziua era împărțită întotdeauna în douăsprezece, un ceas la Ierusalim dura vreo 70 de minute în miezul verii și vreo 50 în miezul iernii. Timpul se măsura cu cadrane solare și cu ceasuri cu apă; 4 Împărați 20:11 vorbește despre o umbră pe „treptele lui Ahaz”.

Noaptea era împărțită în străji, schimburile gărzii. Vechiul Testament cunoaște trei: cea dintâi, cea din mijloc (Judecătorii 7:19) și straja dimineții (Eșirea 14:24). Sub stăpânirea romană se numărau patru — seara, miezul nopții, cântatul cocoșilor și dimineața (Marcu 13:35) —, așa că „a patra strajă” (Matei 14:25) era cam între orele 3 și 6 dimineața. După socoteala evreiască, o zi nouă începea la apusul soarelui, ca în Facerea 1: „s-a făcut seară și s-a făcut dimineață”.