Inul și lâna

Inul creștea bine în Egipt și în jurul Mării Galileii. Tulpinile lui erau înmuiate în apă până se desprindeau fibrele, uscate la soare — Rahav i-a ascuns pe iscoade printre tulpini de in pe acoperișul ei (Isus Navì 2:6) —, apoi despicate și pieptănate pentru tors. Pânza de in mergea de la cea aspră la cea foarte subțire; pe cea mai fină o purtau împărații și nobilii, iar Faraon l-a îmbrăcat pe Iosif „cu haină de vison” (Facerea 41:42), adică de in subțire. Lâna, de la alb-gălbui până la cafeniu și negru, era pânza păstorilor; Meșa, împăratul Moabului, îi dădea lui Israel „o sută de mii de berbeci cu lâna lor” (4 Împărați 3:4).

Lâna era spălată, uscată și bătută ca să se desfacă fibrele, apoi pieptănată și toarsă. Femeile torceau și țeseau acasă pentru familiile lor, dar lucrau și torcătoare de meserie; femeia vrednică din Pilde agonisește „lână și in” și ține fusul (Pildele 31:13, 19). Fusul era un bețișor subțire, îngreunat cu un prâsnel de lut sau de piatră. Războaiele de țesut erau de trei feluri: unul orizontal, prins în țăruși bătuți în pământ, pe care nomazii îl puteau strânge sul — Dalila a țesut într-unul cosițele lui Samson (Judecătorii 16:13–15) —, unul vertical cu două suluri și unul în picioare, cu greutăți de lut.