Mândria

În Biblie, mândria înseamnă a fi „sus” — înălțat cu inima și cu ochii, deasupra celorlalți și înaintea lui Dumnezeu. „Mai înainte de sfărâmare merge ocara; și mai înainte de cădere gândul cel rău”, spun Pildele 16:20 (în textul ebraic, mândria și duhul trufaș), iar „ochiul semețului” vine cel dintâi în șirul lucrurilor pe care le urăște Dumnezeu (Pildele 6:17). Cititorii de mai târziu au văzut-o în două întâmplări. La Babel, constructorii au zis: „veniți să ne zidim noă cetate și turn, al căruia vârf să fie până la cer; și să ne facem noă nume” (Facerea 11:4). Nabucodonosor s-a uitat la cetatea sa și a zis: „au nu este acesta Vavilonul cel mare, care l-am zidit eu” (Daniil 4:27); și-a pierdut împărăția pentru o vreme, iar apoi l-a lăudat pe Împăratul cerului, care „pre toți cei ce umblă cu trufie poate să’i smerească” (Daniil 4:34).

Grigorie cel Mare a numit mândria regina și rădăcina celorlalte vicii, iar scriitorii medievali o puneau adesea pe primul loc. I se opunea smerenia. Dante face din mândrie prima cornișă a Muntelui Purgatoriului, unde cei trufași umblă încovoiați sub pietre grele, pe lângă sculpturi ale unor fapte de smerenie. Artiștii au desenat Mândria ca pe o femeie bogat îmbrăcată, cu o oglindă și un păun, pasărea care își desface coada ca să fie văzută.