Cămașa și mantaua

Cei mai mulți oameni purtau două haine principale. Pe piele se purta cămașa (tunica), o haină de lână sau de in care ajungea până la genunchi sau, mai des, până la glezne, strânsă de obicei la mijloc cu un brâu; un om îmbrăcat doar cu cămașa era numit „gol”. Peste ea se purta mantaua, o bucată mare și pătrată de pânză aruncată peste un umăr sau peste amândoi. În vremurile vechi bărbații purtau și o fâșie de pânză în jurul șoldurilor. Înainte de a alerga sau de un drum lung, bărbații își prindeau hainele lungi în brâu, cum a făcut Ilie când a alergat înaintea lui Ahab (3 Împărați 18:46).

Noaptea mantaua ținea loc de pătură, de aceea o manta luată zălog trebuia dată înapoi „mai înainte de apusul soarelui” (Eșirea 22:26). La cele patru colțuri ale ei se coseau ciucuri (A doua lege 22:12). Ana îi făcea în fiecare an micului Samuel un „vestmînt mic” (1 Împărați 2:20). „Haina pestriță” a lui Iosif era, după o părere, o haină lungă cu mâneci, după alta o cămașă bogat împodobită. Ostașii au aruncat sorți pentru cămașa lui Iisus, care era fără cusătură, „de sus țesută preste tot” (Ioan 19:23–24), iar Pavel a cerut mantaua pe care o lăsase în Troa (2 Timotei 4:13).