Preoți și leviți

Preoții lui Israel erau urmașii lui Aaron, din seminția lui Levi: un om era preot prin naștere, nu prin alegere, și trebuia să nu aibă anumite cusururi trupești. Preoții aduceau jertfele, tămâiau, îngrijeau candelele, cercetau bolile de piele (Leviticul 13:2–3) și învățau Legea. Marele preot purta un efod și un pieptar cu douăsprezece pietre purtând numele semințiilor. Ceilalți leviți îi ajutau: în pustie purtau cortul, mai târziu au fost portari, cântăreți, muzicanți și vistiernici. Seminția nu avea ținut, ci doar cetăți cu imașuri, și trăia din zeciuieli și din părți din jertfe.

Textele dau vârste diferite pentru slujba leviților: de la 30 de ani (Numerii 4:3), de la 25 (Numerii 8:24) și, pe vremea lui David, de la 20. Paralipomenele împart preoții în douăzeci și patru de cete care slujeau pe rând; la Luca, Zaharia, din ceata lui Abia, a fost ales prin sorți să tămâieze (Luca 1:8–9). După exil s-au întors 4.289 de preoți, dar numai 341 de leviți, cântăreți și portari. În secolul I marele preot, numit atunci de stăpânitori, conducea Sinedriul. Odată cu căderea templului în 70 d.Hr. slujba preoților a încetat.