Câinele

Câinii au fost printre primele animale îmblânzite de oameni, cu mult înainte de scrierea Bibliei. În Israelul antic, cei mai mulți câini erau pe jumătate sălbatici: trăiau din resturi, cutreierau străzile și grămezile de gunoi și mâncau orice găseau. Păstorii țineau câini ca să le păzească turmele (Iov 30:1), iar Isaia își bate joc de conducătorii nepăsători, asemănându-i cu niște câini de pază care nu pot lătra (Isaia 56:10).

De aceea „câine” era de obicei o insultă. Goliat strigă: „Au doar câine sunt eu?”, iar un om se putea numi pe sine „câine mort” ca să arate cât de neînsemnat este (2 Împărați 9:8). Ecclesiastul spune că până și un câine viu o duce mai bine decât un leu mort. Câinele ca tovarăș al omului apare doar în Cartea lui Tobit, care se găsește în Bibliile ortodoxe și catolice: acolo un câine îl însoțește pe tânărul Tobie în călătoria lui. Când Iisus vorbește cu o femeie care nu era evreică, cuvântul grecesc este diminutivul kynaria, „câțeii”, iar ea răspunde că și câinii mănâncă firimiturile de sub masă.