Oaia

Oile erau bogăția păstorilor din Biblie, de la Abel până la David. Rasa obișnuită în regiune era oaia cu coadă grasă, a cărei coadă lată înmagazinează grăsime — Leviticul vorbește despre „toată coada grasă” (3:9). Oile dădeau lapte, carne, lână pentru haine și piei, iar din cornul de berbec se făcea trâmbița numită șofar. Tunsul oilor era o sărbătoare cu ospăț (1 Împărați 25).

Păstorul își conducea turma mergând înaintea ei, nu mânând-o din urmă, iar oile îi cunoșteau glasul — o scenă care se vede și astăzi în Orientul Mijlociu. Noaptea, mai multe turme puteau împărți același staul împrejmuit cu zid de piatră; dimineața, fiecare păstor își chema afară oile sale (Ioan 10:3–4). Pierderea unei singure oi dintr-o sută era o pagubă reală pentru o familie. La templu se aduceau miei jertfă în fiecare dimineață și în fiecare seară (Eșirea 29:38–39), iar fiecare casă mânca un miel de Paști (Eșirea 12).