Praștia

Păstorii au folosit întâi praștia ca să alunge fiarele de la turme, iar ea a devenit armă de război pentru că era atât de simplă: două sfori cu o pungă între ele și pietrele de pe jos. Praștiașul o învârtea deasupra capului și dădea drumul unei sfori. Un praștiaș deprins putea arunca o piatră până la circa 180 de metri (600 de picioare) și putea trage în sus, spre apărătorii de pe zidul cetății. Precizia cerea multă deprindere: Veniamin avea 700 de bărbați stângaci care svârleau „cu pietre în firul de păr, și nu greșeau” (Judecătorii 20:16).

David a ieșit împotriva lui Goliat cu toiagul de păstor, cinci pietre netede din pârâu și praștia, iar piatra l-a lovit pe filistean în frunte (1 Împărați 17:40, 50). Mai târziu împăratul Ozia a dat întregii sale oștiri pietre de praștie (2 Paralipomene 26:14). Arheologii găsesc pietre de praștie cu sutele — bile de silex sau de calcar cam cât o minge de tenis — în cetăți asediate, precum Lachiș.