Înțelepciunea lui Solomon 14

1Iar altul vrând să meargă pre apă și să călătoriască prin valuri cumplite, se roagă la lemn mai putred decât luntrea care’l poartă pre el.

2Că pre acela pofta câștigului l-a socotit, și meșterul cu înțelepciune l-a cioplit.

3A ta, Părinte, purtare de grijă ocărmuește aceasta, că ai dat în mare cale, și în valuri cărare nerătăcită.

4Arătând că din tot lucrul poți mântuì, măcar și fără de meșteșug de va intrà cinevà.

5Ci ca să nu fie deșarte lucrurile înțelepciunei tale, pentru aceea și la un lemn mic își încredințează oamenii sufletele lor, și trecând furtuna cu plută s’a mântuit.

6Că și la început, când au pierit uriașii cei trufași, nădejdea lumei pre plută scăpând au lăsat veacului sămânțà neamului, cu a ta mână fiind ocârmuită.

7Că binecuvântat este lemnul, prin care se face dreptate;

8Iar cel făcut de mână blestemat este el, și cel ce l-a făcut pre el, că acesta l-a lucrat; iar cel putred s’a numit dumnezeu.

9Că întocmai sunt urîte lui Dumnezeu, și cel ce păgânește, și păgânătatea lui.

10Că ceeace s’a făcut, cu cel ce o a făcut se vor pedepsì.

11Pentru aceea și întru idolii neamurilor va fi cercetare, că întru făptura lui Dumnezeu lucru de urâciune s’a făcut, și împiedecare sufletelor oamenilor, și cursă picioarelor celor fără de minte.

12Că începutul curviei este gândirea la idoli; și aflarea lor este stricăciunea vieței.

13Că nici din început n’au fost, nici în veac nu vor fi.

14Că prin deșarta mărire a oamenilor a intrat în lume, și pentru aceea scurt s’a socotit sfârșitul lor.

15Că cu amară jale întristându-se tatăl pentru fiul său cel degrab răpit, i-a făcut chipul lui, pre care atunci ca pre un om mort, iar acum ca pre un dumnezeu l-a cinstit și a rânduit celor supuși taine și jertfe.

16După aceea cu vreme întărindu-se acest păgânesc obiceiu, ca o lege s’a păzit, și din poruncile tiranilor se dà cinste celor cioplite.

17Și pre cei ce de față nu puteau să’i cinstească oamenii, pentrucă lăcuiau departe, chipul cel de departe tipărindu’l, a făcut arătat chipul împăratului, pre care îl cinsteà, ca, cu sârguința sa pre cel ce nu erà de față, să’l cinstească, ca și cum ar fì de față.

18Și spre cinstea acestora, și pre cei ce nu știau, i-a atras iscusința meșterului.

19Pentrucă vrând a plăcea stăpânitorului, s’a silit cu meșteșugul său ca să facă asemănarea mai frumoasă.

20Iar mulțimea înșelându-se pentru frumusețea lucrului, pre cel ce mai ’nainte îl cinsteà ca pre un om, acum dumnezeu l-au socotit.

21Și acestea au fost înșelăciune vieței omenești, că fiind oamenii sau în primejdie, sau slujind tiraniei, numele acela, care altor lucruri nu se puteà împărtăși, l-au pus pietrelor și lemnelor.

22Apoi, n’a fost destul a rătăcì întru cunoștința lui Dumnezeu, ci și în mare luptă a neștiinței viețuind, pe atâtea rele pace le numeau.

23Că, sau pre fiii săi omorând îi jertfeau, sau taine ascunse, sau nebunești beții din obiceiuri streine făceau.

24Și nici vieața, nici nunțile nu le mai păzeau curate; ci unul pre altul viclenind omoară, sau amăgind fac întristare.

25Toate amestecate sunt: sângele și uciderea, furtișagul și vicleșugul, stricăciunea și necredința, gâlceava și jurământul strâmb, și turburarea celor bune;

26Ne aducerea aminte de facerea de bine, spurcăciunea sufletelor, schimbarea neamului, amestecarea nunților, prea curviea și necurățiea.

27Că închinăciunea idolilor, cari nici a se numì nu ar trebui, este începutul a tot răul și pricina și sfârșitul;

28Căci, când se veselesc, sau nebunesc, sau prorocesc minciuni, sau trăiesc cu nedreptate, sau curând jură strâmb.

29Că cei ce nădăjduiesc în idolii cei fără de suflet, când jură strâmb nu se tem că li se va dovedì nedreptatea.

30Și pentru amândouă, după dreptate se vor pedepsì, și pentrucă rău au înțeles despre Dumnezeu, închinându-se idolilor, și pentrucă cu nedreptate au jurat cu vicleșug nebăgând seamă de cuviință.

31Pentrucă nu puterea a celor pe cari se jură, ci pedeapsa celor ce greșesc, prigonește pururea călcarea nedrepților.