Sărbătoarea Înnoirii

Sărbătoarea Înnoirii (în Biblia 1914, „înoirile”) apare o singură dată în Noul Testament: era iarnă, iar Iisus umbla în curțile templului, în pridvorul lui Solomon (Ioan 10:22–23). Sărbătoarea amintea întâmplări din secolul al II-lea î.Hr. povestite în 1 Macavei, o carte aflată în Bibliile ortodoxe și catolice. Regele seleucid Antioh al IV-lea Epifanes interzisese practicile iudaice, iar în 167 î.Hr. pusese ca altarul templului să fie folosit pentru jertfe păgâne. Când Iuda Macabeul și cei ce-l urmau au recucerit Ierusalimul, preoții au curățit templul, au zidit un nou altar al arderilor de tot și au pus la loc sfeșnicul, masa și altarul tămâierii.

În ziua de 25 Kislev, cam în decembrie 164 î.Hr., la trei ani după pângărire, s-a adus din nou jertfă, iar sfințirea altarului a fost sărbătorită opt zile cu cântări, harfe și chimvale (1 Macavei 4:52–56). Iuda și adunarea au hotărât ca aceste opt zile să fie ținute în fiecare an. Istoricul iudeu Iosif Flaviu, în secolul I d.Hr., numește sărbătoarea „Luminile”. Tradiția iudaică de mai târziu povestește despre un vas mic de untdelemn care a ars opt zile, iar acasă se aprind candele sau lumânări, câte una în plus în fiecare seară.