Ziua Ispășirii

În ziua a 10-a a lunii a șaptea, cu cinci zile înainte de Sărbătoarea Corturilor, Israel ținea cea mai solemnă zi a anului. Leviticul 16 descrie ce făcea marele preot. Se spăla și îmbrăca veșminte simple de in în locul hainelor lui colorate. Aducea un vițel pentru sine și pentru casa lui, apoi intra dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, cu o cădelniță cu cărbuni aprinși și tămâie, ca fumul să acopere capacul ispășirii, și stropea acolo sângele vițelului. Era singura zi din an în care intra acolo.

Apoi se aruncau sorți pentru doi țapi. Unul era jertfit, iar sângele lui era dus și el înăuntru; peste celălalt marele preot, cu amândouă mâinile pe capul lui, mărturisea păcatele poporului, iar un om îl ducea în pustie (Leviticul 16:21). Cuvântul ebraic pentru acest țap, Azazel, nu este limpede: după o părere înseamnă „țapul care pleacă”, după alta este numele unui loc sau al unei ființe din pustie. Nimeni nu muncea, iar poporului i se cerea „să smeriți sufletele voastre” (Leviticul 16:29), lucru înțeles de multă vreme ca post; Faptele Apostolilor numesc ziua „postul” (Faptele Apostolilor 27:9).