3 Macavei 4

1Iar ori unde soseà porunca aceea, păgânii făceau ospăț poporului cu strigări și cu bucurie, și cu îndrăzneală își arătau pizma cea rea, care de demult o aveau în inima lor.

2Iar Iudeilor neîncetată plângere erà, și tânguire cu foarte mare strigare, cu lacrămi și cu suspinuri fierbinți a inimii lor pretutindenea plângând pierirea lor cea nevăzută mai ’nainte, care fără de veste s’a judecat asupra lor.

3Ce stăpânire sau cetate, sau ce loc lăcuit ori unde, sau ce căi nu erau pline de văitături și de plânsurile lor?

4Că așà de groaznic și fără de milă de mai marii cetăților, toți dimpreună se trimeteau, cât și unii din vrăjmașii lor cu mintea privind cumplitele chinuri, li se făceau milă, și socotind neștiuta schimbare a vieții, lăcrămau de cea de trei ori ticăloasă trimitere a lor.

5Că se aduceà mulțime de bătrâni albi de căruntețe, a cărora picioarele, care de bătrânețe se încovoiase, și încet pășau, fără de nici o rușine le sileau ca să pășască iute.

6Și cele tinerele, care de curând erau măritate, în loc de a se veselì, se văitau, și cosițele cele unse cu mir, cu praf presărându-le, desvelite se aduceau; și în loc de cântări de nuntă, toate împreună începeau a plânge, ca și cum ar fì smulse cu prăzi de alte neamuri, și legate cu sila le trăgeà poporul să le bage în corabie.

7Și bărbații acestora cu lanțuri în loc de cununi erau împleticiți la grumazi în vârsta cea ca o floare a tinerețelor; în loc de desfătare și de veselie tinerească, zilele cele rămase ale nunței, în plângeri le petreceau, lângă picioare văzându’și groapa zăcând.

8Și’i duceau ca pre niște hiare legați cu fier, unii de cumpenele corăbiilor aveau grumazii prinși cu cuie, alții aveau picioarele țeapăn legate cu obezi, și deasupra cu podine astupați, ca să nu vază lumina, și de toate părțile să le fie întru întuneric ochii, ca pre niște împrotivitori pre apă să’i ducă.

9Pre aceștia după ce i-au băgat în corabie, și au săvârșit mergerea precum poruncise împăratul, a poruncit să’i tăbărască înaintea cetății în locul cel de alergătura cailor, care erà foarte larg împrejur și bun de a’i puteà vedea să’i batjocorească toți cei ce intrau în cetate și cei ce ieșau de călătoreau în țară, ca nici cu oștirele lui să nu se împreune, nici în cetate să nu se primească.

10Iar după ce s’a făcut aceasta, auzind împăratul cum că Iudeii cei din cetate adese ies pre ascuns, și plâng ticăloșiea cea de ocară a fraților lor, mâniindu-se a poruncit, ca și acestora întocmai așà să le facă ca și acelora, și nici într’un chip să nu scape de muncile lor, și să se scrie tot neamul anume.

11Pentrucă nu va plinì mai ’nainte lucrul cel cu osteneală al robiei, care cu puțin mai ’nainte s’a zis, ci chinuiți cu muncile poruncite într’o zi îi va pierde.

12Făcutu-s’a dar scrisoarea acestora cu amară sârguială și cu semețească nevoință, dela răsăritul soarelui până la apus, care desăvârșit nu s’a sfârșit până după patruzeci de zile.

13Iar împăratul tare și neîncetat s’a umplut de bucurie, și a făcut ospețe la toți idolii, și cu minte rătăcită departe dela adevăr și cu spurcată gură lăudà chipurile cele surde, care nu pot să le grăiască lor sau să le ajute; iar asupra prea marelui Dumnezeu, lucruri necuvioase grăià.

14Iar după ce a trecut vremea cea mai ’nainte zisă, au adus scriitorii răspuns la împăratul, cum că mai mult nu pot face înscrierea Iudeilor pentru nenumărata lor mulțime; că încă cei mai mulți erau prin țară, iar alții încă prin case erau adunați, alții într’alte locuri, în cât cu neputință erà la toți domnii cari erau preste Eghipet.

15Deci înfricoșindu’i pre ei împăratul, ca și cum ei ar fì luat daruri, și ar fì făcut meșteșug ca să scape; și a crezut el că este adevărat aceasta, iar ei ziceau și arătau, cum că și hârtiea și condeele cele de scris s’au sfârșit.

16Iar aceasta a fost lucrarea purtării de grije a lui Dumnezeu, cei nebiruite acelui ce din cer ajutà Iudeilor.